INTERVIU DUPĂ ÎNCĂ UN EVENIMENT CONCERTANT,
MARCA ”JUVENTUS ACADEMICA”
[ Generația 2014 ]
Andreea Dragu:
Iată-ne ajunşi din nou la un alt final de concert marca “Juventus Academica“, un
concert încadrat de această dată în Festivalul Chei şi dedicat aniversării a 150 de ani de la înfiinţarea
Institutului nostru. Împărtăşiţi-ne câteva gânduri despre acest context
favorabil în care s-a desfăşurat evenimentul muzical din această seară.
Valentin Gruescu:
*Una din problemele cu adevărat mari pentru mine
constă în faptul că, odată cu începutul oricărei vacanţe de vară, munca mea de
selectare printre zeci şi sute de mii de titluri corale trebuie să se
concretizeze, după 3 luni, în constituirea unui nou Album Coral, de pe care,
din octombrie începând, o nouă generaţie, pe care în parte nu o cunosc, îl va
prelua drept material de studiu pentru sesiunile de Examene şi pentru Concerte.
Cam „vând blana ursului din pădure”, cum s-ar zice, încercând să prospectez
toată vara, care ar putea fi deci nivelul studenţilor ce din toamnă bat
la porţile Conservatorului. Am ajuns la volumul XXIV şi până acum n-am prea
greşit cu estimările, ca atare şi cu alegerea unui anume nivel repertorial, dar
atenţia este mereu încordată, fiindcă am mai învăţat şi alte „lecţii”, printre
care cea conform căreia „o singură dată este prima dată!”. Şi dacă n-am greşit
niciodată până acum, nu-mi pot permite tocmai acum! Unde mai pui că nici nu
prea mai am timp de reparat greşeli, aşa că trebuie să fiu foarte sever, în
primul rând cu mine însumi. *Orice Concert este, zic eu, un eveniment ce
trebuie tratat cu respect, competenţă, organizare excelentă, bun gust, simţ
artistic cât cuprinde. Concertele aniversare poartă în destinul lor o notă
psihologică aparte, o încărcătură suplimentară de conotaţii protocolare, anumite
reguli de abordare oficială, dar, la urma urmei, tot Concerte sunt, iar nota
generală a realizării lor trebuie să fie străbătută de aceeaşi autoritate
performant-organizatorică şi interpretativă ca la orice Concert cu Artişti
adevăraţi. Încadrarea în Festivalul „Chei” al Facultăţii noastre, dedicarea
Concertului „Juventus Academica”-2014 unei atât de înalte idei precum
sărbătorirea a însuşi Conservatorului nostru aflat la un secol şi jumătate de
stagiuni didactic-artistice, sunt date ce ne onorează şi avem în noi, toţi cei
ce reprezentăm acest „brand” cu nume îndrăgit de tinerii noştri muzicieni, avem
în noi o bucurie şi o onoare a recognoscibilităţii şi a simţului
coparticipativ, care ne adună şi ne solidarizează, ne întăreşte senzaţia că
trăim şi facem împreună Muzică. E minunat acest sentiment! Mai ales la vârsta
când oamenii pot constitui echipe şi pot contribui la modelarea contemporană a
cursului istoriei.
A.D.: Din postura de spectator, totul s-a văzut diferit de această dată, am
văzut un cor mult mai omogen, mai bine sudat din punct de vedere vocal. A fost
doar o impresie? Ce ne puteţi spune cu privire la acest aspect?
V.G.: Mereu vrem să constituim un cor bine sudat. Uneori reuşim mai bine,
alteori, mai puţin bine. De la o vreme constat că s-a mărit numărul băieţilor
ce intră ca studenţi în Învăţământul Superior Artistic, deci în Conservatorul
nostru. Ani şi ani de zile am avut grave probleme cu vocile bărbăteşti. Am avut
un an de studii în care aveam 8-10 soprane, tot atâtea altiste şi numai 1-2
tenori, 1-2 baritoni-başi... Tot am dat concerte în cele din urmă, am
făcut ce am făcut şi... sala a fost şi atunci încântată, impresionată.
Avem acum mai mulţi băieţi decât fete, iar echilibrul vocilor nu mai trebuie să
depindă de „tumbe” şi „artificii” tehnice disperate, cât de starea naturală a
glasului acestor talentaţi tineri muzicieni. Dacă şi pregătirea lor prealabilă
studenţiei ar fi ameliorată, lucrurile ar sta încă pe atât mai bine, dar asta
nu depinde de noi, ci de un mult mai larg complex de împrejurări. Oricum,
observaţia a fost cât se poate de întemeiată, felicitări pentru asta.
A.D.: Alegerea repertorială a fost una de succes, 10 lucrări din cele 20 propuse
fiind lucrări în primă audiţie. Cum s-au descurcat studenţii în contextul în
care, fiind în primul an de studiu, se aflau încă la început de drum?
V.G.: Tot ce aveau studenții mei din Anul I de învăţat, era eminamente pentru ei,
la începutul studiului universitar, o totală... „primă audiţie”. Ce mai, aveau
foarte mult de lucru, clar! Faptul că pentru istoria Scenei „Enescu” a
Institutului, unele piese erau deja cunoscute iar altele nu, era o problemă cu
totul secundară pentru ei, dacă nu chiar... neimportantă (cel puțin la momentul
impactului lor cu acest ”maraton” repertorial deloc facil). Şi aşa a fost
câtăva vreme. Nu mi-am făcut prea multe probleme pe chestia asta, ştiam ce o să
urmeze. A, că în pre-zilele Concertului, la repetiţiile Generale, auzind şi
fragmente din Prezentarea la microfon (se repetă și inserturile tehnice) a repertoriului,
studenții mei sesizau tot mai des sintagma „primă audiţie pentru Scena
Institutului nostru”, începeau treptat să realizeze cât de important este să
oferi un echilibru logic şi stabil dintre repertoriile consacrate deja şi cele
pe care tu le aduci drept noi, în primul Concert al vieții tale de
viitor muzician profesionist, şi cât poţi fi de important într-un moment de
atâta intensitate culturală, de unde iată, conștientizarea, și evident, implicarea.
Şi acestea toate, au evoluat spontan, într-un perpetuum... crescendo. ...De care ei
sunt foarte mândri, şi nu e o figură de stil! Un crescendo constant și vertiginos.
...Până la ceea ce am văzut şi am auzit cu toţii la Concert!
A.D.: Câteva cuvinte despre generaţia actuală
care alcătuieşte ansamblul JAC?
V.G.: Anul I, 80 de studenți. Erau inițial aproape 100... (o parte, credeau că e de joacă...). Anul IV, 2 studenți de fapt două studente
(este tot ce a rămas din clasa mea de Dirijat Cor Academic, ceilalți -până la
totalul de cinci- ”au pierdut și ei, trenurile”)... Din Anul I, cam un sfert
sunt Compozitori (compoziție clasică), Muzicologi, Dirijori orchestră și
Dirijori cor academic, încă un sfert sunt Compozitori de Jazz respectiv Muzică
ușoară, iar încă jumătate sunt viitorii Profesori, secția de Pedagogie muzicală
alături și de Muzica religioasă. Este o generație frumoasă, curată, oameni
tineri și educați, cu mare dragoste de Muzica profesionistă dar și cu o destul
de pronunțată eterogenitate sub aspectul experienței respectiv absolvirii unor
studii performante în domeniu, prealabile statutului de student profesionist în
muzică. Foarte puțini au absolvit 12 clase de muzică în chip consecvent și
autorizat. Tocmai aici a fost și sâmburele de îngrijorare, privind baremul
minimal pe care sau de la care să pornim în sus, spre ceea ce deja s-a văzut și
s-a auzit. A fost un volum de muncă de care pușcăriașii contemporani nouă precis
s-ar fi plâns, că deh, nu mai au dreptul la odihnă, dar noi chiar am muncit,
ne-am mândrit cu ce am realizat, de unde am plecat, pe unde am fost, cât am
transpirat împreună și ce am realizat împreună! Cinste acestor tineri minunați,
pasionați și învolburați de dragostea sinceră de Muzica buna! Mai toți și-au
învins frica inițială a vinovatului nevinovat de neștiință, au studiat, și-au
educat psihicul, și-au maturizat mentalitatea, și-au dorit să fie artiști la
modul perfecționist, onest și
transformator în valoare și, iată, au reușit o asemenea performanță. Și sunt
încă în anul I. Și vor mai avea încă multe de învățat. Impactul lor profesional
cu cele două studente din anul IV de la clasa mea de DCA (Dirijat Cor Academic)
a fost super-emulativ. S-au creat pasiuni pentru dirijat, pentru tehnică
dirijorală, pentru expresie, care deja depășesc cu mult nivelul cerințelor
vârstei și anului. Doreau să dirijeze la Concert, mulți, mai mulți decât aveam
ca piese disponibile! Și erau îndreptățite cererile lor!! Îmi trebuiau cam 40
de lucrări în repertoriu ca să satisfac cerințele pentru a dirija toți cei cu
adevărat buni, la Concert!!! Am suferit enorm pentru atât de ”slaba ofertă” de (numai!) 20 de titluri... Pentru unii
studenți, cu care voi lucra 3 ani (PM-MR), mai am timp, dar pentru cei de care
în curând mă voi despărți (CMDO/JMu fac doar un an cu mine...) nu am prea multe
argumente... Nu, hotărât lucru, sunt o generație frumoasă, puternică, educată,
ambițioasă, talentată și motivată. Totul este să aibe parte de o îndrumare
atentă permanent, sub toate aspectele, dată fiind epoca bulversantă prin care
trecem.
A.D.: În scurt timp, pe data de 30 mai se
împlineşte un an de la trecerea în nefiinţă a maestrului Radu Paladi, cel care,
în urmă cu un an păşea temător, dar plin de bucurie în suflet pe scena sălii
Geroge Enescu, alături de ansamblul JAC după terminarea Darului de nuntă. Ce sentimente vă încearcă acum la interpretarea
şi deopotrivă ascultarea lucrărilor semnate de regretatul Radu Paladi?
V.G.: Ca mai toți cei ce trec printr-ale vieții,
trecem și noi. Numai că unii chiar lasă câte ceva în urmă, cu care o nație sau
o întreagă omenire se vor mândri cum că îi reprezintă ca neam, le-au fost
contemporani, sau chiar i-au cunoscut personal. Asemenea oameni nu trec
niciodată în neființă, câtă vreme ființa lor și-a încredințat sufletul etern
Domnului Dumnezeu pe care l-au venerat întreaga lor existență terestră. Iar
amintirea lor de oameni minunați în viața cea concretă rămâne neștearsă, cu tot
cu imagine, cu tot cu operă, cu tot cu amintiri și dragoste eternă, în
sufletele și în căsuța noastră secretă, pe care o vom lua cu noi când vom pleca
și noi la Domnul, spre a ne întâlni acolo, toți. Sunt convins că Maestrul Radu
Paladi nu va muri ca artist, ca geniu creator, ca om, niciodată, câtă vreme
rolul nostru aici este de a-l păstra aici, de a-i face cunoscute
valoarea și inspirația dătătoare de energii debordante pentru toată suflarea
umană capabilă a se înfrăți cu nemurirea genialității operei lui. Radu Paladi
este ca un fel de Beethoven al coralisticii românești, numai dacă înțelegem
atât forța dominantă a efluviului mobilizator al operei lor (compară textul lui
Schiller pentru Simfonia a IX-a și simbolistica textului din ”Flăcăruia”), dar
și energia debordantă cu care te mobilizează ambii compozitori să cânți la cote
paroxistic de înalte sub aspectul combustiei și incandescenței umane, aproape
de limitele imposibilului uman, deja învins de cei ca el. Avea nevoie de asemenea
oameni ca să cânte asemenea piese, ca ”Darul de nuntă” și ”Flăcăruia”. Zeci de
ani i-a căutat, ținându-și capodoperele ”la sertar”. Dar și când i-a găsit!! Cum să nu mă bucur, când o
asemenea recunoaștere se uită-nspre mine, înspre Corala ”Danielescu” și înspre
vânjoșii studenți ai mei?! Un mai mare Premiu nu cred că a putut inventa nici
măcar o singură Instituție de pe fața pământului! Nici un Oscar nu m-ar bucura cum m-au bucurat
și cum mă onorează dăruirea către mine a celor mai tari piese de final de
Concert coral din toată concertistica corală europeană! Cum să moară un creator
recunoscut veșnic?!...
Și
mai știu un lucru: prin mine, câtă vreme am promis Maestrului iubire veșnică
acestor capodopere, dragostea pentru acestea a găsit deja zeci de mii de
adepți, mii de susținători, sute de coriști, zeci de dirijori și, deasupra
acestor muzicieni curați la suflet, un Dumnezeu care să îi apere pe toți, câtă
vreme textele cântate de ei în aceste monumente componistice sunt de-a dreptul
rugăciuni! Unul din laboratoarele de
Muzică cele mai autorizate în acest scop, pe lângă CORALA ”DANIELESCU”, este ”JUVENTUS
ACADEMICA” ! Generațiile vor împlini în continuare acest proces de înnobilare.
Mulțumesc pentru interviu.
Aprilie 2014, București, Valentin Gruescu
..................................................................................................................................................
Comentarii
Trimiteți un comentariu