Mici artiști pe scena Filarmonicii "Paul Constantinescu" Ploiești

“Juventus Academica” uimeşte din nou

După ce am asistat anul trecut la un adevărat regal pe scena George Enescu” a UNMB sub genericul Absolvent, anul acesta ansamblul coral „Juventus Academica” aflat sub conducerea conf. univ. dr. Valentin Gruescu, a revenit cu forţe noi, dar şi cu membri noi.

Astfel, în seara de 10 aprilie, la orele 19 au urcat pe Scenă tineri studenţi ai anului I (secţiile Compoziţie clasică, Compoziţie Jazz/Muzică uşoară, Muzicologie, Dirijat orchestră, Pedagogie Muzicală şi Muzică Religioasă, dar şi 2 studente ale anului IV clasa de Dirijat Cor Academic), aflaţi la început de drum pe acest anevoios, dar frumos drum al Muzicii, unii mai mici, alţii mai mari, unii mai timizi, alţii mai îndrăzneţi, dar toţi însetaţi de aceeaşi cunoaştere şi iubire pentru arta sunetelor. Vremea, la fel de năstruşnică precum şi anul trecut, nu s-a dovedit a fi nici de această dată o piedică în faţa unui asemenea eveniment, care ne-a magnetizat paşii spre sala de concert.

Desfăşurat pe parcursul a fix 2 ore, într-o sală plină până la refuz, Concertul ne-a purtat într-un periplu stilistic debordant în lumea muzicii prin nu mai puţin de 12 medii culturale distincte. De la vechile lucrări renascentiste, am trecut la perioada clasico-romantică a lui Beethoven, Verdi, apoi Fauré, am traversat oceane şi secole, înspre medii culturale moderne, inedite, prilej de tot atâtea prime audiţii, apoi cântece de sorginte religioasă ne-au mângâiat sufletele, poposind în final pe pământ românesc, unde am recunoscut filonul bizantin dar şi geniul creaţiei moderne autohtone.

Pentru lucrările ce necesitau acompaniament sau un plus de expresivitate şi dramatism, i-am avut la pian pe lect. univ. dr. Mihai Măniceanu şi la orgă pe lect. univ. dr. Dan Racoveanu. Matur şi expresiv, sunetul pianului şi al orgii, când separat, când împreună, înnobilau generozitatea cuceritoare a ambianţei de concert.

Permiteti-mi - aşa cum v-am obişnuit - să enumăr toţi dirijorii acestei seri, cei care au luat pulsul scenei, înfruntând emoţiile inerente unei astfel de eveniment (urmăm aici ordinea evoluţiei lor succesive în timpul concertului): Desiela Tătaru ( I - Muzicologie), Ionuţ Andrei-Marcelin ( I - Compoziţie muzică uşoară), Alexandra Bărăceanu ( I -  Pedagogie muzicală), Danubian Modoran ( I - Dirijat cor academic), Vlăduţ-Viorel Geantă ( I - Dirijat orchestră), Matei Bucur-Mihăescu ( I - Dirijat orchestră), Paula Bucura-Seling ( I - Compoziţie muzică uşoară), Emilian Nechifor ( I - Compoziţie muzică uşoară), Ana-Lorena Moise ( I - Compoziţie clasică), Veronica Prodan ( I - Pedagogie muzicală), Robert-Marian Mateescu ( I - Compoziţie muzică uşoară), Anastasia Irina-Dincu ( IV - Dirijat cor academic), Raluca-Adriana Bolocan ( I - Muzică religioasă), Flavian Chitic ( I – Pedagogie muzicală), Andrei-Mihnea Bîrlădeanu ( I - Dirijat orchestră), Megumi Okuda ( I - Compoziţie clasică) şi Ana Maria-Crăciun ( IV - Dirijat cor academic).

Concertul a debutat în forţă, într-o explozie de lumină şi culoare cu o primă audiţie pe scena Conservatorului, lucrarea Pase el Agoa în prelucrarea maestrului Valentin Gruescu şi în acompaniamentul unei mici orchestre de coloratură iberică, formată din instrumente de percuţie şi chitări. Am apreciat în interpretarea lor grija pentru nuanţe şi exuberanţa tipică unui muzician autentic. Începutul concertului captase deja atenţia celor din sală, mizând şi pe „factorul surpriză”, degrevat dintru început de prezentarea tradiţională, înlocuită ad-hoc de explozivul şi neaşteptat de surprinzătorul initium concertant.

Lucrarea ce a urmat, O la, o che bon echo!, a fost cu siguranţă încă un argument întru originalitate şi plăcerea de a audia noutăţi repertoriale. Lassus se dovedeşte întotdeauna un creator inepuizabil când e vorba de idei surpriză. La fel cum ne sugerează şi titlul, am avut parte de un efect de ecou foarte interesant realizat de 2 coruri mixte angrenate în cânt prin intermediul tehnicii de imitaţie a liniei melodice la intervale scurte, in stretto, dar sesizabile de timp.

            După Alleluia de Andrea Gabrieli şi All at once well met a lui Thomas Weelkes, şi acestea, ca şi precedentele, prezentate în primă audiţie pe scena UNMB de „Juventus Academica”, a urmat o altă şansă a ansamblului coral de a capta admiraţia publicului: Dona nobis pacem semnată de titanul de la Bonn, Ludwig van Beethoven, în acompaniamentul organistului Dan Racoveanu. Lucrarea este una deloc facilă, impânzită fiind de valori scurte de note ce necesită însuşirea unei tehnici de haşurare specifică perioadei şi un sunet generos, impozant, maiestuos.

Momentul imediat următor a fost cu siguranţă momentul cel mai emoţionant al serii. Acesta a adus cu sine o linişte apăsătoare şi scăderea în intensitate a luminilor de pe scenă. Toate acestea pentru a arăta recunoştinţa şi respectul faţă de cei ce au trecut alături de Domnul în ultimele luni: Dragoş Alexandrescu, Gheorghe Oprea şi Radu Paladi.

În această atmosferă sensibilă şi impresionantă a păşit pe scenă soprana Veronica Anuşca, ce a interpretat alături de ansamblul coral lucrarea Requiem aeternam de Giuseppe Verdi. Aceeaşi prezenţă elegantă, aceeaşi voce caldă şi suavă cu care ne-am obişnuit, un timbru ce nu putea fi mai potrivit pentru interpretarea acestei partituri solistice.

Cine a spus că la acest concert nu am avut parte şi de surprize? Plăcute bineînţeles. În momentul imediat următor a venit în faţa corului, proaspăt înscrisă în anul I la secţia Compoziţie muzică uşoară, pentru prima dată în postura de dirijor, Paula Seling, care a dat viaţă partiturii Cantique de Jean Racine - op. 11 a lui Gabriel Fauré. Pianul, orga, corul, împreună sau pe rând, îşi depănau elegant nobleţea melodică a unei capodopere cu care tânărul Fauré câştiga cândva (1864) un concurs (”Niedermayer” din Paris) de compoziţie.

Seara a continuat cu ritmurile debordante ale gospelului Ride the Chariot în aranjamentul lui W. Henry Smith, partitură ce s-a bucurat de un dirijor sigur şi lucid,  Emilian Nechifor – anul I, Compoziţie Muzică uşoară, precum şi de o solistă pe măsura fulminantei piese, ne referim la aceeaşi Paula Seling. Nota de final a acesteia în registrul supra-acut, coeziunea corală, luminozitatea ritmico-melodică, blindajul acordic, forţa dinamică generală, au oferit în finalul piesei o atmosferă de-a dreptul  incredibilă!

A urmat apoi suavul poem Dirait-on de Morten Lauridsen, după ”Les Chansons des Roses” de Rainer Maria Rilke şi Sing a Song of Six Pence de John Rutter. Din nou, prime audiţii pentru scena UNMB. Cea din urmă a fost o altă piatră de încercare pentru ansamblul coral, o partitură dificilă care, din cauza structurii sale bazată pe o continuă succesiune de sincope şi contratimpi la vocile acompaniatoare ale liniei melodice principale, putea în orice moment să deraieze de pe traseul normal şi să se transforme într-un adevărat haos. Simţul ritmic al coriştilor şi mişcările exacte ale dirijoarei (Veronica Prodan, anul I, Pedagogie muzicală) au împiedicat acest lucru, iar totul a decurs minunat. Am putea spune de-a dreptul „electrizant”, în acordul tuturor celor de faţă. De altfel, aplauzele torenţiale şi strigătele entuziaste din sală au consfinţit crearea unei atmosfere de-a dreptul incandescente.

Plasată exact în mijlocul repertoriului, lucrarea compozitorului de muzică de film Zbigniew Preisner, Lacrimosa (din Requiem from my Friend), a fost şi momentul care – pe mine personal – m-a impresionat cel mai mult. Scrisă în anul 1998, lucrarea este de altfel singura partitură premiată a lui Preisner ce nu a fost dedicată vreunui film, fiind una de sine stătătoare. Iniţial gândită ca un poem narativ ce urma a fi clădit împreună cu Krzysztof Piesiewicz şi regizat de Kieślowski, a ajuns în cele din urmă să fie dedicată memoriei lui Kieślowski, care a încetat din viaţă la o scurtă perioadă de timp.

O lucrare aparte, în care se observă caracterul filmic, ce are la bază schimburi armonice simple, dar de o expresivitate aparte. Sala-şi ţinea respiraţia. Reverberaţiile dialogului dintre superba voce a Paulei Seling, orga maestrului Dan Racoveanu şi maiestuozitatea corului „Juventus Academica” îţi tăiau  respiraţia. „Ireal!” ... „covârşitor”, ..se spunea prin sală, în timpul cascadelor de aplauze.  

Un alt moment spectaculos care a primit aplauzele entuziaste ale publicului a fost sfârşitul părţii I a concertului, când am ascultat, -pentru a câta oară?.. tot în primă audiţie UNMB-, lucrarea  J’entends le moulin a lui Donald Patriquin, un eminent muzician canadian, lucrare dirijată sobru, plastic şi eficient de Anastasia Dincu, studentă în an  terminal la clasa de Dirijat Cor Academic a maestrului Valentin Gruescu. Scrisă în anul 1993, lucrarea J’entends le moulin este deja o valoare inestimabilă pentru scenele de concert ale lumii, dispune de soluţii moderne de manifestare ritmică, un acompaniament pianistic complex şi de efecte precum pocnitul din degete, şoptitul, bătutul ritmic din palme, ori lovire picior-podea, care conferă atractivitate, spectaculozitate şi savoare audiţiei muzicale.

Ajunşi la jumătatea traseului repertorial, pătrundem transfiguraţi în atmosfera bizantină cu cântarea monodică  Evloghitos i Kyrie a lui Petros Peloponnesis Lampadarios, iar de aici, pe întreaga derulare până la finalul concertului, cultura românească va echilibra balanţa valorilor repertoriale depănate memorabil în concertul „Juventus Academica”.

Lucrările ce au urmat: Şi era la ora a şasea scrisă de Gheorghe Mandicevski, şi Cela ce cu adâncul Înţelepciunii (Recviem-Parastas) de Marţian Negrea, prin adâncimea meditaţiei lor profunde, au activat, în aceste zile de dinaintea Săptămânii Mari, examenul de conştiinţă al întregii omeniri, pentru care trebuia să se nască şi să se sacrifice un erou, un martir, un Mântuitor.  „Nimic nu poate fi mai covârșitor decât a re-auzi și trăi intensitatea ultimelor 7 cuvinte rostite către Tatăl din ceruri de către Mântuitorul răstignit...”, ne anunţa sensibila şi eleganta prezentare înainte de audierea emoţionantă a lucrărilor. Soliştii, corul şi dirijorii au intrat eficient şi sugestiv în adâncimea mesajului cu care auditoriul se va întâlni chiar în următoarele zile, odată cu slujbele specifice Săptămânii Patimilor.    

După aceste momente de profundă sorginte religioasă ne-am delectat cu strălucirea şi agilitatea Puiului de greier al lui Alexandru Velehorski, miniatură corală plină de farmec şi naturaleţe, ca mai apoi să pătrundem pe teritoriul dinstinsei compozitoare Irina Odăgescu, premiată în urmă cu 3 săptămâni de Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România pentru întreaga sa activitate artistică în domeniul Creaţiei Corale.

Am ascultat tot în primă audiţie pe scena Conservatorului, poemul filosofic pentru actor, pian, clopote şi cor mixt Echilibrul suprem, partitură dirijată într-un mod profesionist de Ana Maria Crăciun, studentă în anul IV la clasa de DCA a mentorului Valentin Gruescu, tânără dovedind o aparte degajare, experienţă şi o  bună stăpânire a partiturilor moderne. Pe versuri de Irina Odăgescu şi fragmente din Epistola Apostolului Pavel către Corinteni, capitolul I-13 (rostite emoţionant de actorul Teatrului „Odeon”, Ionuţ Kivu), lucrarea a fost ab initium dedicată coralei camerale mixte ploieştene “Ioan Cristu Danielescu”, dirijată de maestrul Valentin Gruescu, fiind interpretată şi pe Scena Festivalului Internaţional George Enescu în anul 2011.

Chiar dacă probabil impactul cu sonorităţile moderne incită din principiu spre o anume rezistenţă psihologică, poate chiar reticenţă din partea unei părţi mai tradiţionaliste a auditoriului contemporan, stilul neo-romantic al construcţiilor sonore, împletirea muzicii cu rostirea în proză a intervenţiilor actoriceşti, logica arhitecturilor dinamice dar şi timbralităţile de efect ale pianului şi clopotelor tubulare sub mâna lui Mihai Măniceanu, pot constitui argumente esenţiale în favoarea unei înalte aprecieri din partea publicului spectator. Toate mai sus expusele argumente îşi împletesc destinul cu atmosfera dinspre exact aceeaşi stare pe care o crează ultimele cuvinte rostite de actorul Ionuţ Kivu, cu siguranţă înfiorat ascultate, apreciate şi îndelung meditate: ”Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Însă cea mai mare dintre acestea este dragostea”...

            Încercăm să ne dezmeticim din această atmosferă de beatitudine creată de acest Echilibru suprem şi ne apropiem cu paşi repezi de finalul concertului. Anastasia Dincu a revenit în faţa colegilor pentru a dirija următorul moment muzical de Ioan Alexandrescu, La joc, o lucrare fulminantă, energică, de o debordantă bună dispoziţie, iar Ana Maria Crăciun i-a urmat îndeaproape cu simpatica fantezie folclorică Sării mândra  a lui Sabin Păutza.

Regalul muzical ce ne-a fost oferit cu drag în acea seară s-a încheiat cu spectaculoasa, energica şi inegalabila Flăcăruie a regretatului compozitor Radu Paladi, ce ne-a părăsit pe data de 30 mai a anului trecut, 2013. Îmi aduc aminte cum sunau rândurile scrise după concertul de anul trecut al JAC: “Odată ce a răsunat ultimul acord al fulminantei lucrări „Darul de nuntă”, o neasemuită bucurie am  trăit-o noi, toţi cei aflaţi în sală, să îl vedem urcând pe scenă pe dragul nostru Radu Paladi, un compozitor de o modestie uluitoare, care la onorabila vârstă de 86 de ani s-a alăturat studenţilor, rectorului Universităţii, compozitorul Dan Dediu şi dirijorului Valentin Gruescu şi a intonat împreună cu noi toţi din scenă, cu orga şi cu întreaga asistenţă, imnul oficial al comunităţii Academice de pretutindeni  - Gaudeamus Igitur -”....

De această dată am fost privaţi de prezenţa Maestrului, dus acum  la Domnul, având-o alături de noi doar pe doamna Marta Paladi, mereu demnă, frumoasă, princiară şi nobilă, însă ştim cu siguranţă că mesajul lucrării sale a fost primit acolo Sus.

         Concertul, zic eu că a fost pe placul tuturor, cu o aşa mare ofertă de stiluri reuşind să satisfacă până şi cele mai pretenţioase gusturi. La sfârşitul acestui maraton, cei aflaţi pe scenă s-au bucurat îndelung de apaluzele entuziaste ale publicului şi chiar ovaţionări la adresa mentorului şi a pianistului.

             Am observat însă, cum doi factori au făcut din acest concert unul diferit în acest an. Cu riscul de a fi contrazisă, îmi permit să îi enunţ: sunetul mult mai omogen al corului şi alegerea repertorială mult mai apreciată şi savurată de public. Aşa cum spuneam, Juventus Academica nu încetează să ne uimească, la fel cum noi, nu vom înceta să admirăm performanţa omenească şi profesională a maestrului Valentin Gruescu. Aşteptăm cu nerăbdare următorul maraton de voie bună!