Repere spaţiale şi semanticeîn receptarea muzicală
AUTOR : Veronica
Gaspar
CARTE : Repere
spaţiale şi semantice în receptarea muzicală
EDITURA: Editura Muzicală
Cartea semnată de Veronica Gaspar, ce
a fost iniţial o
teza de doctorat (“Dimensiuni interdisciplinare ale receptării muzicii”, 1997),
este o abordare din punct de vedere psihologic a modului în care urechea
receptează şi analizează mesajul muzical. Pentru a face posibil acest lucru,
urechea trebuie în primul rând să diferenţieze zgomotul de sunet, şi deci, să
recunoască muzica.
Pentru a veni în ajutorul
cititorilor, cartea este împânzăită de scheme, exemple muzicale, tabele şi
descrieri grafice. Textul nu este unul de specialiatate, fiind aşadar foarte
accesibil pentru oricine.
Remarcăm în carte pe de o parte
explicaţii din aria psihologiei şi a fizicii, care ne ajută să înţelegem pas cu
pas cum este posibilă receptarea sunetelor şi drumul parcurs de acestea până la
urechea umană, iar pe de altă parte avem de-a face cu elemente de teoria
muzicii, care ne explică cum stau lucrurile din punct de vedere teoretic.
Cartea este stucturată pe 6 capitole,
ce îmbină într-un mod atractiv arta cu ştiinţele exacte:
I.
Consideraţii
generale
II.
Nivelurile
receptării
III.
Timp,
spaţiu - realitate fizică şi realitate interioară
IV.
Mit,
ethos, simbol
V.
Obiectiv
şi subiectiv în percepţia muzicală
VI.
Asocieri
şi prejudecăţi
Autoarea este de părere că omul
receptează muzica pe baza unor calităţi, urmând ca apoi să concluzioneze dacă
fragmentul muzical, sau muzica audiată este pe placul său sau nu, dacă îi este
familiară, sau nu. Aceste aspecte se referă la: noutate - familiaritate,
complexitate - simplitate, ambiguitate - claritate dar şi la experienţa receptorului.
Este precizat, de asemenea şi faptul că receptarea muzicală ar fi condiţionată
de mediul de formare: “Acesta îngrădeşte libertatea alegerii preferinţei
muzicale şi chiar, după cum s-a demonstrat, felul de a auzi muzica.”[1]
Chiar şi în cazul în care intervin
aceste aspecte, receptorul nu stopează muzica, deoarece muzica este ca o a doua
natură pentru el, îi este oricum familiară. Aşa cum este de părere şi autoarea:
“Puţine forme de artă, puţine evenimente au capacitatea de a reproduce stări şi
trăiri în măsura în care le produce muzica. Din acest motiv, ascultătorul
obişnuit nu simte nevoia des de schimbare, nu se plictiseşte ascultând multă
vreme chiar şi acelaşi lucru; fără să ştie, el îşi ritualizează audiţia, şi,
prin repetare, are senzaţia controlării unui fragment de timp […]”[2]
În capitolul “Nivelurile receptării”
sunt descrise fazele prin care trece sunetul până la percepere, şi acţiunile ce
au loc concomitent în procesul receptării: auzul, discernerea, “extragerea
mesajului util din zgomot”, memoria, atenţia, anticiparea, asocierea, şi în
cele din urmă asocierea şi emoţia.
În ultimul capitol, “Asocieri şi
prejudecăţi”, ne sunt arătate cu ajutorul unor tabele, corespondenţele ce se
făceau şi încă se mai fac între culori, animale, natură şi muzică, în diferite
culturi. Aflăm, aşadar, cum în muzica Europei Occidentale a secolelor XVIII –
XIX, tonalităţi precum Do major sau Re major sau La major semnificau veselia, voioşia, pe când
tonalităţile do minor, fa minor sau si minor erau printre cele mai melancolice.
Recomand această cartea tuturor celor interesaţi de
acest fenomen de receptare a muzicii de către om. Este o carte foarte
interesantă, ce reuneşte idei ce aparţin mai multor arii discipline precum:
muzica, filosofia, matematica sau psihologia.
Comentarii
Trimiteți un comentariu