Mici artiști pe scena Filarmonicii "Paul Constantinescu" Ploiești

Medicina şi muzica

Autor: Andrei Athanasiu

Editura Muzicală, Bucureşti, 1986

Cartea este structurată pe 5 capitole: capitolul I – Legătura dintre medicină şi muzică,  capitolul II – Influenţa Muzicii asupra organismului uman, capitolul III – Tipologia muzicienilor şi caracteristicile muzicii, capitolul IV – Patografie şi creaţie muzicală şi capitolul V – Muzicoterapia încadrate de o introducere şi de bibliografie.

În introducere autorul justifică alegerea subiectului şi motivele pentru care s-a simţit dator să împărtăşească aceste idei cu noi, publicul meloman, sau noi, cei aflaţi în aria medicinii.

Aflăm aşadar că lucrarea de faţă a fost schiţată încă din 1956, la constituirea orchestrei de cameră a medicilor. Ideile care au stat la baza scrierii acestui volum au fost marile teme de cercetare care s-au făcut în ultimii 20 de ani cu vedere la phiso-fiziologie şi muzicoterapie: studiul efectelor psiho-fiziologice ale muzicii, analiza „puterii afective” a muzicii şi fundamentarea ştiinţifică a muzicoterapiei receptive şi active.

„Cele peste douăzeci de secole de istorie europeană ne arată numeroasele relaţii între lumile muzicii şi medicinii. Astăzi aceste relaţii se contuniă, se dezvoltă şi se diversifică, astfel încât fiecare dintre domenii face să profite şi celălalt de propriile sale progrese.”

Primul capitol (Legătura dintre medicină şi muzică) ne arată legăturile existente între medicină şi muzică încă din Evul Mediu. Arta de a vindeca bolile prin „cântul magic”, exorcizări sau incantaţia magică erau exemple concrete de fenomene în cadrul cărora muzica şi medicina se împleteau şi se subordonau.

Alte dovezi ale acestei legături puternice dintre muzică şi medicină sunt chiar însuşi compozitorii care au practicat în paralel aceste 2 meserii, sau au mers o bună perioadă de timp pe drumul medicinii, ca mai apoi să se dezvolte ca muzicieni desăvârşiţi. Ne stau ca exemple: renascentistul Jean-Baptiste Besard, germanul Christoph Schultze, francezul Hector Berlioz, romanticul Alexander Borodin sau compatriotii nostri Liviu Comes şi Carol Miculi.

În capitolul următor (Influenţa Muzicii asupra organismului uman), aflăm încă din primele rânduri care este influenţa muzicii asupra organismului nostru: „Lumea sunetelor posedă o inteligibilitate imeidată, căci elementele care o compun pot induce stări variate, trecând prin exaltaţiile bucuriei, apăsările melancoliei şi modulaţia infinit de tandră a dorului, practic, toate aspectele fundamentale şi derivate ale manifestării sensibilităţii umane.”

Este un capitol frumos construit, în care ne sunt descrise toate stările prin care putem trece prin intermediul muzicii, atât cele bune, cât şi cele mai puţin bune. Aflăm despre „modul defectuos” de a asculta muzică, atunci când aceasta devine doar un „zgomot de fond”, despre influenţa unor anumite sunete asupra circulaţiei sanguine sau modificările presiunii arteriale.

 Dar ce anume înseamnă muzica? Înseamnă ritm, melodie şi o armonie. Vorbind despre acestea, autorul ne explică influenţa lor asupra organismului. Astfel, regularitatea ritmică are ca efect o „inducţie motrice”, iar mişcarea duce la dans. În cazul melodiei, aceasta este definită ca „un ansamblu de sunete succesive, de înălţime variabilă”. Aceasta este în raport direct cu afectivitatea, ea dă sens continuitîţii noastre psihologice, „permiţând să traducă o întreagă gamă de emoţii”.

În ceea ce priveşte armonia, aceasta este văzută ca fiind o simultaneitate de sunete (acorduri), care provoacă efecte disonante sau consonante. Acestea produc reacţii afective şi mentale. Alternarea consonant-disonant este elementul principal într-o lucrare muzicală, care captează atenţia.

Lăsând la o parte aceste aspecte, revenim la influenţa muzicii asupra corpului şi aflăm alt lucru de mult ştiut dar niciodată analizat ca atare. Audiţia muzicală poate provoca diferite modificări fiziologice precum: tahicardie, respiraţie profundă, transpiraţia mâinilor, frisoane etc.

Aceste aspecte au fost analizate mai amănunţit de fundaţia dirijorului Herbert von Karajan, care a acceptat să se supună unor teste, prin care să măsoare „efectele stresului emoţional provocat de muzică”. Astfel, în timpul unui concert, energia fizică consumată de dirijor avea mai puţine repercursiuni asupra sistemului nervos, decât puterea emoţională a muzicii, iar membrii orchestrei prezentau o tahicardie cu o frecvenţă de până la 150 de bătăi pe minut.

Tot în acest capitol este abordat şi subiectul privitor la „geneza pierderilor auditive”. Un studiu din anul 1981 al lui J. Rabinowitz a arătat că tinerii care frecventează localuri în care muzica depăşeşte un anumit prag limită al decibelilor, pot suferi de pierderi auditive permanente. Dar şi în cazul membrilor unei orchestre lucrurile nu stau prea diferit. Cercetările făcute pe 110 muzicieni ai unei orchestre elveţiene, în funcţie de factori variabili (vârstă, ani de activitate, poziţie în orchestră, etc) au arătat că la peste 50 dintre ei muzica de intensitate mare a provocat o oboseală auditivă, ţiuituri, durerei de cap sau nervozitate. 

 În următorul capitol (Tipologia muzicienilor şi caracteristicile muzicii) trecem un pic în zona psihologiei şi aflăm care este seria de tipologii care le este aplicată muzicienilor în general (calmi sau temperamentali, introvertiţi sau extrovertiţi) ne este explicat pe larg fiecare tip de personalitate, dar şi cauzele acestor manifestări.    

Un alt lucru interesant în acest capitol, ar mai fi prezentarea cercetărilor referitoare la studiul grafologic al scrierii muzicale (partituri), dar şi scrisul de zi cu zi al compozitorilor. Ne sunt prezentate exemple de scrisori ale compozitorilor şi explicaţii pe baza acestora. Aflăm că Beethoven avea o  personalitate puternică (scriere rapidă), un caracter ursuz şi puţin comod (inegalităţi exagerate în înălţime, lărgime, direcţie), cu salturi dispoziţionale (scăderea în înclinarea scrisului). Scrisul lui Wagner trăda o vitalitate debordantă, dar şi o agresivitate, în schimb cel al lui Chopin denotă un stil personal rafinat, eleganţă, meticulozătate şi răbdare.                             

 În capitolul „Patografie şi creaţie muzicală” ne sunt prezantate şi într-un fel explicate, bolile marilor muzicieni-compozitori, dezvoltând ideea că „durerea, suferinţa, boala pot să deschidă accesul la noi forme de viaţă, la experienţe unice, la producţii artistice deosebite [...] Suferinţa stimulează, perfecţionează caracterul, extinde sfera simpatiei umane, valorifică bucuria, aprinde scânteia invenţiei.”

Ultimul capitol (Muzicoterapia) ne relevă cea mai importantă arie a medicinii cu referire la muzica: muzicoterapia sau meloterapia.

Prin muzicoterapie înţelegem utilizarea complexului sunet-pacient în scopul tratării unor anumite afecţiuni. Muzica însă „nu poate să fie operativă în profunzimea noastră decât dacă ansamblul vibraţiilor care o compun găseşte în noi o corespondenţă, intră în rezonanţă cu vibraţiile noastre interioare, daca tempo-ul său se acordă cu al nostru, dacă melodia ei trezeşte în noi un ecou.”

Ne sunt prezentate modalităţile de aplicare a muzicoterapiei, indicaţiile simptomatice ale muzicoterapiei, şi toate afecţiunile pe care le poate trata muzica.

Există însă şi limite ale muzicoterapiei, fiind anumiţi subiecţi asupra cărora muzica să nu poată avea nici un efect. Aici vorbim de 3 fenomene: nereceptivitatea subiectului la muzică, rezistenţele subiecţilor la muzica audiată (se consideră că acest „tratament” este dificil de aplicat muzicienilor profesionişti, deoarece ei se apără intelectualizând şi conştientizând audiţia muzicală) şi neeficacitatea (muzicoterapia nu înlocuieşte psihoterapiile ci doar se asociază cu acestea).

            În încheierea cărtiie apare o concluzie înţeleaptă, cu care să rămânem tot în spiritul legăturii dintre muzică şi medicină: „Influenţa muzicii asupra organismului are o serie de efecte favorabile, dar [...] pot să apară şi efecte nedorite sau chiar dăunătoare. Am comparat aceste efecte ale muzicii cu efectele benefice administrării unui medicament, care însă poate să provoace şi reacţii adverse, prin utilizare nejudicioasă sau abuzivă[...]”.