Mici artiști pe scena Filarmonicii "Paul Constantinescu" Ploiești

Muzica şi publicul

Coordonatori: Mircea Voicana, Lucia-Monica Alexandrescu, Vladimir Popescu-Deveselu

Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, 1976

           

Cartea a fost realizată pe baza cercetării întreprinse de un colectiv format din 26 de persoane, coordonaţi fiind de: Mircea Voicana, Monica Alexandrescu şi Vladimir Popescu-Deveselu.

 Prezentul volum a fost scris având la bază statistici şi cercetări, punctul central fiind sociologia muzicii, reprezentat de public. Structurată pe 8 capitole, cartea ne prezintă legăturile ce iau naştere între oameni şi muzica din faţa lor. Aflăm ce sunt criticile, dacă pot fi constructive sau nu, aflăm rolul criticilor şi influenţa lor în mass-media cu privire la concerte.

            Primul capitol intitulat „Preliminarii la o analiză a relaţiei muzică-public” este de fapt o introducere a ceea ce urmează să aflăm. Aici ne sunt aduse la cunoştinţă date referitoare la primerile scrieri, primele cronici muzicale şi modul în care ele au fost primite. Aflăm că relaţia creator-interpret-public este una foarte importantă, poate chiar cea mai importantă, ea având efect asupra lucrărilor ulterioare ale compozitorilor, dar şi asupra percepţiei publicului.

            Pentru a putea să cunoaştem publicul ca atare, spune autorul, trebuie să avem în vedere câteva elemente: caracterul colectiv, dar şi cel conştient al publicului şi caracterul de opinie.

            Receptarea muzicală trebuie şi ea văzută din mai multe puncte de vedere. O primă problemă de care se poate lovi un compozitor este receptarea limitată de către omul zilelor noastre a unei muzici prea noi,  prea moderne, desfăşurată într-un ritm mult prea alert.

            O altă problemă cu care se confruntă muzica în zilele noastre este gradul de acceptare al ei. Dacă în trecutul nu foarte îndepărtat omul căuta căile de acces la muzică, aceasta făcându-l să se relaxeze şi să se simtă bine, acum omul se simte împresurat de aceasta, întânlnind-o la fiecare pas, din abundenţă.

            Aşa cum ne anunţă şi titlul: „Despre clasificarea publicului muzical”, în următorul capitol se încearcă o clasificare a auditoriului. Constată, că există atâtea feluri de public, câte genuri şi stiluri muzicale. Avem public de muzică popularp, public de muzică clasică, public de operă, sau public de operetă etc.

            Capitolul al treilea „Muzica în procesul comunicării” ne informează cu privire la particularităţile contemporane ale procesului comunicării în muzică, dar ne sunt prezentate şi interferenţe ale muzicii cu alte arte, de exemplu cu plastica, ne sunt aşezate pe hârtie gândurile unui pictor cu privire la publicul căruia i se adresează.

            În capitolul următor „Rolul instituţiei muzicale în propagarea muzicii” autorul ne vorbeşte, aşa cum ne putem da seama din titlu, despre instituţiile care formează acest public, despre şcolile în care se predă muzica. Instituţia este văzută ca fiind un factor de difuzare a muzicii.

            Tot în acest capitol este conbătută o statornică şi importantă problemă: reprezintă succesul din partea publicului şi valoarea artistică? Deşi nu aflăm clar răspunsul, ne este sugerată idea că valoarea artistică a unui interpret care se urcă pe scenă sau a unei lucrări interpretate de acesta nu este reprezentată neapărat de succesul pe care îl are îl faţa unui public. 

            Problema cu valoarea artistică este oricum una subiectivă, putând fii privită din foarte multe puncte de vedere.

            În capitolul intitulat „Rolul criticii” aflăm importanţa existenţei criticilor în muzică, rolul acestora în societatea muzicală şi în dezvoltarea interpretului sau a compozitorului. Rolul pe care în are un critic într-o societate este descris foarte frumos în acest capitol: ”Fiind alături de public pentru a-l apăra de non-valori, criticul nu trebuie totuţi să fie complezent cu publicul. El trebuie să-i atragă atenţia atunci când greşeşte, să-l facă să regrete că a scăpat mari evenimente artistice preferând altele mediocre, dar lansate cu mai amre fast.”

            Capitolul al 6-lea denumit „Specificitatea cercetării sociologice. Ancheta-posibilităţi şi limite” ne prezintă cercetările, testele şi sondajele de opinie ce au fost făcute în vederea stabilirii unui prototip de public, şi în vederea aflării aşteptărilor auditoriului cu privire la muzică.

            Penultimul capitol „Aspecte din istoria formării publicului muzical” scoate la suprafaţă toate acele exemple memorabile din istoria muzicii, dar şi a artelor  în care creaţii dovedite ulterior remarcabile au fost socotite drept proaste de către presa şi publivul acelor vremuri. Unul din exemplele cele mai elocvente este chiar Ludwig van Beethoven, care astăzi mult interpretat în sălile de concert şi este catalogat ca fiind un model pentru multe generaşii ulterioare de compozitori.

            Ultimul capitol „Educaţia muzicală şcolară în cadrul relaţiei muzică-public” ne vorbeşte despre practica educaţiei muzicale şi metodele de predare din cadrul instituţiilor româneşti şi etapele aferente procesului de formare a unui public muzical.