Despre fenomenologia muzicală - Sergiu Celibidache

AUTOR : Sergiu Celibidache

CARTE : Despre fenomenologia muzicală

EDITURA: Spandugino

            Volumul „Despre fenomenologia muzicală” reuneşte o selecţie a unor interviuri realizate cu maestrul Sergiu Celibidache şi mărturii ale acestuia cu privire la modul în care ar trebui înţeleasă şi tratată muzica.

            Structurată pe 3 părţi, cartea cuprinde: o introducere, o expunere şi o anexă. În introducere („Tatăl meu şi fenomenologia muzicală”), fiul maestrului, Serge Celibidache, actualul preşedinte al Fundaţiei Sergiu Celibidache, ne explică cum şi de ce s-a scris prezenta carte. Aflăm, deci, că maestrul Celibidache nu a dorit niciodată publicarea acestor texte despre fenomenologia muzicală, deoarece era de părere că „orice încercare de a defini muzica [...] reprezintă exact opusul intenţiilor de o viaţă ale lui Sergiu Celibidache.”

            Mărturiile sale au fost totuşi făcute publice cu intenţia de a ne familiariza cu această problematică şi bineînţeles pentru a ajuta la îndeplinirea unuia dintre scopurile principale ale Fundaţiei Seriu Celibidache, şi anume, colecţionarea tuturor documantelor şi a informaţiilor au legătură cu munca şi viaţa marelui dirijor.

            Urmează Expunerea („Sergiu Celibidache: Despre fenomenologia muzicală”, „Dezbatere”), partea cea mai substanţială a cărţii în care luăm la cunoştiinţă toate ideile promovate de Celibidache cu privire la fenomenologia muzicală, iar finalul constă în anexarea de informaţii ce le sunt de folos cititorilor, informaţii, despre autorii şi editorii volumului, dar şi despre fundaţia amintită mai sus.

            Născut în oraşul Roman din judeţul Neamţ, Sergiu Celibidache (1912-1996) se va afirma în viaţa muzicală a multor ţări graţie nonconformismului şi talentului său. La vârsta de 27 de ani începe studiul muzicii în Berlin, unde, printre alţii, îl are ca profesor pe Fritz Stein. Primul angajament ca şi dirijor permanent îl primeşte în anii 1941-1942 la ansamblul de amatori "Orchester Berliner Musikfreunde" ("Orchestra prietenilor berlinezi ai muzicii").

            Pe lângă vocaţia de dirijor, Celibidache a fost atras şi de latura pedagogică, susţinând întotdeauna  că:  „predarea este cea mai nobilă activitate umană”. Astfel, principiile sale referitoare la fenomenologia muzicală erau predate şi practicate în acelaşi timp. 

            Sergiu Celibidache a fost cu siguranţă unul dintre cei mai mari dirijori români, iar pe un alt plan, acesta a activat şi ca pedagog şi compozitor fiind cunoscut pentru pofta sa de viaţă, ironie, sarcasm, pentru pasiunea cu care se implica de fiecare dată în conducerea muzicii, dar şi pentru maniera extraordinară în care preda elevilor şi relaţia pe care o avea cu aceştia.

            Fiind un admirator al muzicii post-romantice, maestrul Celibidache este recunoscut ca dirijor neîntrecut a lucrărilor lui Anton Bruckner, Claude Debussy sau Maurice Ravel.

            În Expunere, aflăm de la dirijor modul în care muzica ia naştere, modul în care se formează sunetul explicat simplu, cu propriile cuvinte, evitând să folosească definiţii sau termeni exacţi: „Ce este sunetul? Sunetul este mişcare. Sunetul este vibraţie. Dacă sunetul este mişcare, ce diferenţiază sunetul, care poate deveni muzică, de celelalte mişcări? [...] Pentru o anumită unitate de timp, acelaşi număr de vibraţii: aceasta este esenţa tonului muzical.”

            Ajungând deci la această concluzie, maestrul ne explică mai departe relaţia ce ia naştere între tonul muzical şi om şi ne dă exemple muzicale care încurajează această idee.

            Pornind de la esenţa muzicii, tonul, aria se extinde şi ne sunt descrise acum concepţiile sale privitoare la intervalele muzicale, la rolul acestora, începând bineînţeles cu cele mai importante: octava şi cvinta, asta pentru că, aşa cum ne spune şi Celibidache: „un singur ton, însă, nu poate să devină muzică, în pofida structurii sale implicit spaţio-temporale. ”

            În continuare luăm parte iar la o dezbatere privitoare la problematica abordării tempo-ului: „confuzia enormă, cea mai funestă, este că tempoul este egal cu viteza. Tempoul nu este viteză. Tempoul este nimic”

            Stilul dirijoral al lui Celibidache era unul original, fiind cunoscut în special pentru varietatea tempo-urilor. Acesta prefera să abordeze pasajele muzicale mai complexe şi bogate în ornamente, mult mai lent, fapt pentru care acel pasaj primea dintr-o dată un dramatism şi o greutate aparte.

            Astfel, aceste „artificii” aveau un efect puternic asupra auditoriului, care de fiecare dată pleca satisfăcut pe deplin de interpretarea aparte a lucrărilor.  Din acest motiv, Celibidache a refuzat înregistrările pe discuri. Acesta spunea: „conservele denumite discuri, păstrează tot, numai esenţialul nu” susţinând că adevărata experienţă a muzicii se conturează doar în momentul producerii ei. 

            Recomand această carte tuturor celor care l-au admirat pe dirijorul, muzicianul, compozitorul sau omul Sergiu Celibidache, tuturor celor care sunt interesaţi de problematicile legate de tempo, de tonalitate, de actul dirijoral, de modul în care muzica ar trebui să fie percepută, însuşită şi transmisă mai departe.

            „Comparat cu Nikitsch, Toscanini, Furtwängler, dar mai ales cu marii săi contemporani precum Bernstein şi Lorin Maazel, Sergiu Celibidache a rămas în posteritate ca dirijorul-vedetă al unei epoci de uriaşi ai baghetei" (Viorel Cosma)

„Să trăieşti înseamnă să trăieşti evoluţia sunetului, evoluţia stărilor afective, nu să le înţelegi.”

"Muzica trebuie s-o ai în cap, în inimă, în urechi, în oase. Şi să poţi să treci de la citirea notelor şi executarea sunetelor la gândirea ei".

"Desigur, poţi învăţa să stăpâneşti un instrument, dar despre muzică să nu ştii absolut nimic"

"Să trăieşti înseamnă să trăieşti evoluţia sunetului, evoluţia stărilor afective, nu să le înţelegi"

"Ce e de natură logică în muzică? Nimic! Ce e logic în percepţia culorii roşii? Nimic”

"Ce e în partitură? Totul! Mai puţin esenţialul..."