SIMN la cea de-a 22-a ediţie

            Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi şi-a deshis de curând porţile şi promite nonconformism, exclusivitate, prime audiţii absolute, lansări de carte, masterclass şi multe alte surprize ce le vom descoperi pe parcurs. 

            Sub genericul „este ceea ce este”, seria evenimentelor SIMN se va desfăşura în Bucureşti în perioada 19 - 27 mai, ele având ca scop promovarea muzii contemporane româneşti. În legătură cu programul estetic al Festivalului, Irinel Anghel notează în caietul-program: Farfuridi poate cânta în ritm  de Bossa-nova? Doi cântăreţi pot oferi un spectacol în vitrină unui public ce îi priveşte de afară? Putem crea, în loc de moduri de sunete, moduri de aşteptare? Se poate imagina o operă SF pe ruinele Palatului Voievodal? Barrie şi Barbie îşi pot lua cafeaua de dimineaţă pe scenă?

            Acum, însă, vreau să mă rezum la descrierea unui concert aflat printre primele care au deschis festivalul SIMN.  Este vorba despre concertul ce a avut loc la Sala Radio pe data de 23 mai.

            În ciuda faptului că sala a fost mai mult goală la reprezentaţia orchestrei – ici-colo, doar capete de oameni şcoliţi, din domeniul muzicii, profesori, compozitori, aşadar, oameni avizaţi - concertul a fost unul atractiv, reunind lucrări foarte diferite ca stil, dar care au avut totuşi un punct comun: originalitatea concepţiei de la care s-a pornit. Fiecare lucrare pleca de la o anumită idee fixă, de la o poveste, de la o întâmplare.

            Seara a fost deschisă de Simfonia a V-a de Sorin Lerescu, numită şi „simfonia viselor”: „De ce a viselor? Pentru că trăim, de multe ori fără să ştim, <<între real şi ireal>>, între două realităţi paralele: una sesizabilă, frustă, alta sentimentală, sensibilă [...]”, după cum declara compozitorul.

            De ce a viselor? mă întreb eu. Probabil datorită stării continue de incertitudine, uneori de un calm copleșitor, alteori de o agitaţie obositoare, parcă reuşeşti să şi distingi realul de ireal. Numele celor  trei părţi pe care este

structurată simfonia păstrează şi ele aceeaşi idee: Vis, Ireal, Lumină.

            Prezentată în primă audiţie absolută, lucrarea debutează cu o stare de incertitudine, de nelinişte, care însă îşi va găsi rezolvarea curând. Distingem aici dialoguri între diferite instrumente cu rol antitetic: flaut – contrabas, harpă – contrabas etc. Percuţia are un rol important în crearea atmosferei pline de dramatism.

            Seara a continuat cu Diferencias pentru saxofon bariton a lui Cornel Ţăranu, ce l-a adus în faţa publicului pe solistul francez Daniel Kientzy.       Am remarcat interpretarea excepţională a acestuia – unu dintre cei mai preţioşi prieteni ai României, căruia i-au fost dedicate zeci de lucrări de o valoare inestimabilă – şi fără de care istoria muzicii româneşti ar fi fost incontestabil mai săracă! Daniel Kientzy este un artist internaţional de avangardă, dedicat muzicii contemporane.

            Acesta devine muzician profesionist la vârsta de 16 ani, cântând la chitară bas în diferite orchestre. Descoperă mai târziu muzica clasică, începând studiul saxofonului şi al contrabasului. Devine interesat de muzica veche şi de instrumentele de epocă. Se perfecţionează în acustică, electroacustică şi tehnici de înregistrare şi de tratare a semnalelor sonore. Daniel Kientzy este recunoscut ca inventatorul saxofonului contemporan. Face studii fără precedent asupra celor şapte membri ai familiei Saxofoanelor. Acesta va contribui la înnoirea fundamentală a potenţialului timbral şi expresiv al acestui instrument.

           

            Lucrarea este inspirată din cea a compozitorului spaniol Antonio de Cabezon: „Titlul exprimă diferenţa dintre 2 lumi muzicale, care, în principiu antinomice, la un moment dat se vor întrepătrunde” spunea Cornel Tăranu.

            Conceptul ce a stat la baza compunerii acestei muzici a fost unul foarte interesant. La finele piesei, peste coda ce recapituleză toate temele din expoziţie, compozitorul suprapune motivul principal al autorului spaniol, un concept original dealtfel, care a creat o sonoritate interesantă. Cele două planuri, cel tonal şi cel atonal, fuzionau însă perfect.

            Ultima lucrare a serii i-a aparţinut lui Adrian Iorgulescu: Simfonia a III-a pentru orchestră, orgă şi cor de femei. Lucrul la această simfonia începe în anul tricentenarului Johann Sebastian Bach, fiind astfel dedicată acestuia. Compoziţia înglobează caracteristicile Barocului, ale Clasicismului, urmat de Romantinsm, Neoclasicismul bartokian şi stravinskian, ajungând până la muzica zilelor noastre, toate acestea însă, într-un limbaj personalizat.

            Muzica cu care ne confruntăm noi astăzi, aşa-zisa muzică nouă, este o muzică în care nu mai trebuie să priveşti atent solistul să vezi dacă îi iese sau nu pasajul solo de virtuozitate sau dirijorul ca să îţi poţi da seama dacă totul decurge bine, dacă toată lumea e în sincron, asta pentru că aici ai parte de surprize la tot pasul. Aceasta este o muzică ce trebuie privită şi ascultată ea singură, ruptă din context, pentru că numai ea are cuvântul.