Împreună colorăm Ploieștiul

Muzică românească pe scena Ateneului

            Joi, pe data de 6 iunie, am avut ocazia să ascultăm pe lângă Rahmaninov şi Mendelssohn şi o piesă românească de Paul Constantinescu. Aceasta a fost şi lucrarea de rezistenţă, punctul de atracţie al serii. Mulţi dintre noi veniserăm în acea seară tocmai pentru a mai asculta muzică romînească... pe plaiuri româneşti, ciudat, nu? Se simte nevoia de un imbold pentru a valorifica şi promova mai mult muzica românească. Dar oare de la cine aşteptăm acest imbold? 

          

  Pe lângă Paul Constantinescu cu al său Concert pentru pian şi orchestră (din ciclul „Lucrări concertante româneşti”), interpretat impecabil de pianista Raluca Ştirbăţ, am avut plăcerea să mai ascultăm uvertura „Hebridele” op. 26 de Felix Mendelssohn. La finalul concertului am pătruns parcă într-o lume fantastică, a basmului cu ajutorul lui Serghei Rahmaninov cu a sa Simfonie corală pentru solişti, cor şi orchestră mare denumită „Clopotele”, op. 35, avându-i de această dată ca solişti pe Iulia Artamanov, Ionuţ Popescu şi Ionuţ Pascu.

            La pupitru a stat în acea seară dirijorul Ronald Zollman. Născut la Anvers, a început studiul pianului la vârsta de 4 ani. A urmat conservatoarele din Anvers şi Bruxelles, iar din 1967 a studiat cu Igor Makévitch şi Nadia Boulanger la Paris. Începând cu anul 1973 se lansează într-o carieră internaţională de succes, conducând orchestre din Europa, America de Nord şi de Sud. (Foto:www.wikipedia.com)

Seara muzicală a debutat cu uvertura „Hebridele” a lui Felix Mendelssohn. Am observat aici gesturile foarte exacte ale dirijorului, meticulozitatea, dragostea pentru perfecţiune şi muzicalitate. La părţile rapide dirijorul dădea dovadă de exactitate şi rapiditate, iar la momentele lente ale lucrării reuşea să fie foarte descriptiv, foarte plastic. Planurile sonore erau bine evidenţiate de dirijor, temele principale scoase foarte frumos în evidenţă, iar partida de suflători a sunat în acea seară - zic eu - mai bine ca niciodată sub bagheta lui Ronald Zollman.

            În anul 1829, călătoria în Scoţia îi prilejuieşte lui Mendelssohn vizitarea Insuleleor Hebride, de pe coasta vestică, precum şi a Grotei lui Fingal de pe insula Staffa – aşa ia naştere uvertura de concert omonimă. Este un gen autonom şi inovator, unde uvertura nu aparţine unei opere, ci are o existenţă independentă.

            Cea mai surprinzătoare trăsătură a uverturii este plasticitatea remarcabilă a descrierilor sonore. Frumuseţea sălbatică a locului pare să-l fi marcat pe compozitorul Mendelssohn, căci chiar în seara respectivă îi scrie surorii sale o scrisoare căreia îi ataşează motivul muzical inspirat din peisaj, din care se va naşte tema principală a lucrării. Cât depre tema a doua la fel de puternic descriptivă ca şi prima, a fost considerată de Sir Donald Tovez drept cea mai frumoasă  melodie scrisă vreodată de Mendelssohn. Partitura datată 16 decembrie 1830 a fost revizuită în anul 1832, iar prima audiţie a avut loc la Londra pe data de 14 mai 1832, într-un concert în care mai figura şi o altă lucrare a compozitorului, şi anume Uvertura Visul unei nopţi de vară.

            A urmat Concertul pentru pian şi orchestră de Paul Constantinescu, o muzică de o expresie profund  originală, ce a reprezentat la vremea ei o deschidere de drumuri, sub multiple aspecte, pentru şcoala românească de compoziţie din a doua jumătate a secolului XX.

            Concertul pentru pian şi orchestră a fost compus în anul 1952 şi a avut prima audiţie la data de 16 1953, în interpretarea pianistului Valentin Gheorghiu, acompaniat de orchestra Filarmonicii sub conducerea lui Constantin Silvestri. Închipuiţi-vă numai cât de maestuoasă şi impecabilă a fost acea seară pentru cei prezenţi în sală.

            Concertul se deschide cu o introducere - Sostenuto – prin care trăsătura de dramatism dominantă în prima parte se impune cu fermitate. În partea propriu – zisă – Allegro – materialul tematic îşi dovedeşte caracterul folcloric fără echivoc. Corzile intonează o linie melodică ce se impune memoriei prin formule metro-ritmice repetate, instrumentul solist având un discurs variat, de la pasaje arpegiate, la cele cu acorduri compacte. Este un moment de virtuozitate, dar care pe parcurs se transformă în momente de linişte, de calm, de sobrietate, ceva seren, care ne transpune parcă într-o altă lume, una ideală, de basm.

            Partea a doua este una de o frumuseţe aparte, o muzică cu un caracter descriptiv, melancolic, dar în acelaşi timp sobru, fiind presărată şi ea de teme folclorice, însă cu un caracter mai puţin pronunţat faţă de muzica din partea întâi, o muzică uneori modală, alteori de un pur caracter romantic al secolului XVIII.

            De asemenea am putut observa dialogul ce lua naştere între pianul solist şi orchestră, aici cu un important rol de acompaniator al melodiei principale Dacă prima parte a fost una senină, acum totul a fost uşăr învăluit în mister, dezvăluind o muzică ce putea foarte bine să figureze ca şi coloană sonoră a unui film.

            Tema a doua prezentată mai întâi la oboi, este preluată apoi de pian, fagot şi violoncel. Partea a treia -Presto- este scrisă într-un ritm alert, având un caracter de dans popular. Construcţia formală este de rondo. Ideea muzicală conducătoare fiind intonată la început în unison, de clarinet, fagot şi corzi. Obervăm aşadar, importanţa pe care Paul Constantinescu o atribuie instrumentelor de suflat. De asemenea percuţia a avut şi ea un rol important în toată această mică poveste.

            Solista a dat dovadă de o tehnică impecabilă, de muzicalitate, de sensibilitate, am remarcat uneori însă gesturile un pic cam teatrale care nu prea îşi aveau rostul, dar nu erau însă deranjante.

            După terminarea lucrării, mintea mea făcuse imediat conexiunea cu concertul de pian al lui Radu Paladi, o lucrare la fel de tumultoasă şi plină de pasiune, presărată la tot pasul de teme folclorice.

            Lucrarea care a încheiat seara a fost Simfonia „Clopotele” op.35 de Serghjei Rahmaninov. Textul acestei simfonii îi aparţine poetului Edgar Allan Poe.

            Începutul simfoniei ne sugerează o sărbătoare veselă, luminoasă, cu chemările tonice ale tenorului solist, dar care proiecteză o umbră ce va stărui pânî la urmă ca un leit-motiv al întregii lucrări. Şi totuşi finalul ultimei mişcări, Lento lugubre, aduce lumină, prin cele 11 măsuri care încheie lucrarea cu un suav solo de flaut.

            Ceea ce era uneori deranjant în interpretarea acestei simfonii era faptul că uneori, orchestra era ca sonortitatea cu mult deasupra pianului solist, lucru care devenea chiar frustrant, ma aflam în primele rânduri şi nu reuşeam să desting prezenţa pianului solist.

            Prezenţa în a treia parte a corului a făcut totul mult mai sobru, mai solemn, mai măreţ chiar, dar totodată luminos, cu caracter festiv. Vocile soliste au fost unele foarte bune, cu o dicţie impecabilă şi o forţă în voce excelentă.