George Enescu Un muzician singular
AUTOR : Viorel
Cosma
CARTE : George
Enescu - un muzician singular
EDITURA: Editura
Institutului Cultural Român
S-a născut în anul 1881, în comuna
Liveni-Vârnav, judeţul Botoşani, şi a murit în 1955, în exil, la Paris, departe
de patria sa. Primele noţiuni de muzică le primeşte de la Mihail Zoller,
Costache Enescu şi Nicolae Filip, urmând apoi să studieze la “Conservatorium für
Müsik und darstellende Kunst der Gesellschaft der Musikfreude” din Viena cu
Siegmund Bachrich, Josef Hellmesberger-junior sau Robert Fuchs.
A fost membru fondator şi preşedinte
al Societăţii Compozitorilor din Bucureşti, a fondat şi a susţinut cu fonduri
personale, Premiul Naţional de Compoziţie “George Enescu”, a publicat articole,
cronici, eseuri şi interviuri.
Creaţia sa cuprinde: muzică de
teatru, muzică simfonică, muzică vocal-simfonică, muzică concertantă, muzică de
cameră, muzică pentru pian, muzică corală şi muzică vocală. Geniul său creator
îl regăsim însă şi în creaţia literară, publicistică şi memorialistică sau
orchestraţii, transcripţii şi cadenţe.
Cartea cuprinde două părţi, prima
fiind scrisă în limba română, iar cea de-a doua în limba engleză. Aceste părţi
sunt structurate la rândul lor în capitole cu titluri sugestive:.
1.
Paradoxul aisbergului enescian
2.
Muzicianul enciclopedist
3.
Compozitorul vizionar
4.
Ganditor al viorii
5.
Vrăjitor al claviaturii pianului
6.
Dirijatul? Un joc încântător
7.
Un profesor singular peste timp
8.
Popas după 50 de ani de nemurire (1955-2005)
Autorul îl descrie pe Enescu ca
fiind o fire retrasă, tăcută, modestă, fiind o persoană care a vorbit foarte
rar despre persoana sa, despre creaţia sa sau despre partiturile aflate în
lucru.
Neajunsurile şi suferinţele
personale nu au lipsit din viaţa compozitorului. Copilul-minune sau acel “
Mozart român” - aşa cum l-a numit critica muzicală din Viena - a trăit de mic
departe de căldura familiei, alegând drumul care avea să-l ducă spre succes, un
drum pe cât de anevoios, pe atât de frumos. Traumatismul psihic al mamei sale
şi lipsa unei locuinţe stabile, au contribuit de asemenea la drama interioară a
micului Enescu.
O altă situaţie, care în scurt timp
va deveni pentru el o adevărată deznădejde, va fi nerecunoaşterea pe plan
mondial a creaţiilor sale şi a talentului său. Astfel, Enescu devine aidoma
personajului principal din opera Oedipe,
iar muzica devine pentru el un fel de confesiune.
Aşa cum frumos spunea Enescu: “Nu
mi-am servit ţara decât cu armele mele:
condeiul, vioara şi bagheta”[1],
acestea erau lucrurile cele mai de preţ ale compozitorului, erau singurele care
îi puteau exprima zbuciumul interior.
Titlul - “George Enescu - Un muzician român” - nu este nici el ales
aleatoriu. Datorită faptului că nu a putut fi clasificat şi inclus într-un
curent, stil sau şcoală, “Enescu s-a singularizat în secolul XX, astfel încât
pur şi simplu a fost exclus din ierarhia valorilor componistice!”, astfel, el a
devenit un muzician singular.
La Enescu melodia este cea pusă în
prim plan, având un “caracter popular românesc”. Întâlnim în creaţia enesciană
heterofonie şi polifonie intermitentă, îmbinări foarte interesante de timbre
instrumentale, mobilitate armonică şi tonală, şi o inspiraţie ce se face din
miturile antice şi mioritice.
Socotit ca fiind unul dintre cei mai
de seamă interpreţi ai primei jumătăţi ai secolului XX, Enescu s-a remarcat în
primul rând prin vigoarea şi prin respectul total al partiturii. Tehnica sa era
una originală, nefiind adeptul regulilor stricte, academice, ţinea braţul
departe de corp şi cotul ridicat. Un rol important îl acorda şi arcuşului, care
pe lângă faptul că era aderent la coardă, trebuia să aibă părul slab întins,
aşa încât sunetul să devină unul transparent.
Latura sa pedagogică s-a aflat multă
vreme în umbra carierei de interpret, însă aflăm că Enescu nu a fost doar
profesor de vioară, ci şi profesor de compoziţie, teoria muzicii, istoria
muzicii şi pian. Foarte interesant este şi faptul că violonistul îi dădea
elevului libertatea absolută în alegerea digitaţiei, a arcuşului şi de ce nu a
nuanţelor.
“Acest compozitor vizionar al secolului XX a fost redescoperit prea
târziu, chiar de către compozitori români, ce l-au adoptat - fără rezerve – ca
şef de şcoală, mai ales după moarte. Creator al amplelor structuri sonore,
strălucit exponent al gândirii pastorale atât de specifice spiritului latin,
meditativ, luminos, maestru al coloraturii timbrale folclorice autohtone,
George Enescu a deschis o perspectivă excepţională generaţiei care l-a urmat.”[2]
Comentarii
Trimiteți un comentariu