Nebunie sau genialitate?

Puţini sunt cei care au curajul să iasă din mediocritate şi să nu fie catalogaţi drept nişte „ciudaţi” ai societăţii. Şi mai puţini sunt cei care au curajul să iasă din mediocritate în lumea muzicii, pe scenă, chiar în timpul concetului. În acest caz, eşti considerat ori nebun, ori genial. Mulţi sunt de părere că, de cele mai multe ori, graniţa dintre aceste două stări este aproape imperceptibilă. Aici intervine părerea personală a fiecăruia dintre noi. De acum doar noi putem decide: nebunie ori genialitate?

Când îl văd pe Misha Katz dirijând, îmi pun această întrebare fără încetare. Răspunsul nici acum nu-l ştiu şi nici nu doresc a-l şti. Știu doar că în seara de 20 octombrie o sală întregă l-a aplaudat minute în şir. Directorul Filarmonicii „George Enescu" din Bucureşti, Andrei Dimitriu, îl consideră: “Un artist balerin, expansiv, care face un adevărat show în concertele sale prin gestica explozivă, Misha Katz este omul-spectacol care susţine regaluri de fiecare dată spre deliciul spectatorilor”.

Misha Katz s-a născut în 1954, în Rusia, la Rostov pe Don. În 1959 a început să cânte la violoncel, apoi, în 1971, a intrat la Conservatorul din Moscova, studiind cu faimosul Mstislav Rostropovici. În 1982 a urmat cursuri de dirijat cu binecunoscutul Leonard Bernstein.

Dirijorul a condus orchestra Filarmonicii “George Enescu” într-un concert extraordinar, avându-l alături în prima parte şi pe pianistul Dan Grigore. Aceştia au comunicat ca de fiecare dată într-un mod impecabil; se înţelegeau din priviri, aflându-se parcă într-o simbioză perfectă. Am constatat cu mirare că era pentru prima dată când un dirijor îi dădea pianistului absolut toate intrările, făcând abstracţie într-un mod socant în acel moment de ceea ce avea de cântat orchestra, ba chiar apropriindu-se de pianist de parcă ar vrea să cânte în locul lui.

Dan Grigore, ajuns la 68 de ani, este un pianist renumit ce a concertat pe toate continentele, fiind, un timp, si profesor la Conservatorul din Bucureşti. Este membru al Societătii Europene de Cultură din Venetia, laureat al concursurilor internaţionale şi deţinător al Ordinului „Serviciul Credincios în grad de Mare Cruce”, acordat de statul român.

Artistul a interpretat Concertul nr. 4 pentru pian şi orchestră de Ludwig van Beethoven. La adresa solistului, bineînţeles că am numai cuvinte de laudă; cu un simţ extraordinar al nuanţelor, o tehnică impecabilă şi o claritate uneori impresionantă şi de neimaginat, pianistul  Dan Grigore a interpretat într-un mod excepţional concertul beethovenian. Păcat însă că nu pot vorbi la fel şi despre orchestră. Încă de la începutul primei părţi, s-a făcut simţit un decalaj între aceasta din urmă şi solist. Posibil, din această cauză, gesturile dirijorului erau uneori deranjante, şi anume ele constau în mişcări foarte ample, pentru a putea ţine în frâu orchestra. Foarte inestetic a fost şi faptul că, la un moment dat, nemaiputând controla mai deloc cele două tabere, dirijorul a fost nevoit chiar să bată ritmul în pian şi să arate insistent cu degetul înspre solist cu intenţia de a aduce orchestra pe drumul cel bun. (Foto: www.romania-muzical.ro). După un asemenea, hai să nu îl numim eşec, ci doar un moment din concert care ne-a ţinut într-un foarte mare suspans, la finele lucrării solistul a fost aplaudat cu patimă de întreaga sală. La cea de-a patra revenire pe scenă, pianistul a acordat un bis ce a constat într-o piesă de Felix Mendelssohn, si anume: Cântec fără cuvinte.

 A urmat binemeritată o mică pauză, în care doamnele şi domnii au fost invitaţi în foaierul Ateneului pentru a servi câte o cafea, pentru a-şi mări colecţia de CD-uri, ori pentru a sta de vorbă cu maestrul Dan Grigore, de la care puteau cere chiar şi un autograf.

A urmat partea a doua a concertului, care, de această dată a fost acaparată de dirijorul Misha Katz. După cum vorbeam la începutul relatării, dirijorul s-a aflat la pragul dintre nebunie şi genialitate. Eu, una, zic că a fost vorba mai mult de genialitate. O singură privire şi era de ajuns încât să îţi dai seama că acest om este unul special. În primul rând, vorbesc din prisma personalităţii sale debordante, care a ieşit la iveală încă de la primele măsuri ale Cvartetului op.25 de Johannes Brahms, prezentat aici în aranjamentul orchestral al lui Arnold Schoenberg. Emana o energie pozitivă, zâmbea continuu, era bine-dispus. În al doilea rând, vorbesc de faptul că nu a avut podium şi pupitru. Cvartetul a fost dirijat fără partitură, toate gesturile putând să fie astfel mult mai ample, mai rigide, mai ridicate. Aici a intervenit genialitatea de care am tot adus vorba mai sus. Katz a început să danseze, să valseze pe tema de o rară frumuseţe a Cvartetului de Brahms. Deşi, vizibil mai greu, dirijatul fără pupitru şi podium poate aduce cu sine o serie de avantaje, din care cel mai important este acela că sporeşte dirijorului comunicarea cu orchestra. Foarte implicat în ceea ce avea de spus, Katz era când în dreapta scenei suferind alături de corzile grave ale violonceilor şi contrabaşilor, când în stânga fredonând acompaniat de viori temele principale ale lucrării.   

Încă un lucru demn de admirat la dirijor era mimica sa capabilă să transmită atât de multe celor din faţa sa, mişcările sale creionau foarte bine intenţiile acestuia. Şi totuşi toţi dirijorii îşi gesticulează intenţiile, ar trebui înţeleşi toţi, nu? Dar lucrul acesta nu se întâmplă întotdeauna. De ce? Poate datorită faptului că aici mai intervin, pe de o parte, şi personalitatea şi caracterul, cât şi cele aflate în sufletul şi în mintea celui care dirijează în momentul respectiv.

Lucrarea brahmsiană, de o frumuseţe debordantă, a fost executată cu multă grijă, cu păstrarea sonorităţilor dorite de compozitor şi cu evidenţierea temelor de fiecare dată când acestea îşi făceau apariţia.

Concluzia trasă de mine odată cu încheierea serii, ar fi aceea că de fiecare dată când simţi că ai ceva mai mult de spus comparativ cu cei de lângă tine, spune, indiferent de felul în care vei fi judecat de ei, indiferent dacă părerea ta este una bună sau nu. Nu ai de unde să ştii, poate că ideile tale sunt unele geniale şi vor fi înţelese ca atare, sau din contră, verdictul va fi, ca şi în cazul de faţă, unul mai puţin mulţumitor: nebunie. Până la urmă ce contează ce cred cei din jur? Important e să faci ceea ce îţi place şi să ştii că ceea ce faci te satisface pe tine ca persoană şi te face să te simţi bine. Nu-i asa?...