Fenomenul Oedip

În seara de 4 mai - aceeaşi zi în care, în urmă cu aproape 60 de ani, se stingea din viaţă marele compozitor român George Enescu - Opera Naţională din Bucureşti ne-a invitat să luăm parte la ultima reprezentaţie din această stagiune a fascinantului spectacol cu Oedip, o tragedie lirică în 4 acte, pe un libret în limba franceză de Edmond Fleg.

Iată ce declara compozitorul la terminarea acestei capodopere: “Nu mi se cuvine mie să declar dacă Oedipe este sau nu cea mai desăvârșită dintre lucrările mele. Tot ce pot spune este că, dintre toate, îmi este cea mai dragă. În primul rând pentru că m-a costat luni de muncă și ani de neliniște. Apoi, pentru că am pus în ea tot ce simțeam, ce gândeam, în așa fel încât mă contopeam uneori cu eroul meu. Nimeni nu m-ar crede dacă aș spune în ce stare de exaltare eram gândindu-mă la Oedipe și compunând, notă cu notă, această operă imensă.”

Aşadar, avem de a face cu o reală capodoperă românească a lui Enescu, o lucrare la care a migălit mai bine de 20 de ani pentru a o aduce la un stadiu cât mai apropriat de perfecţiune, iar relatările şi afirmaţiile atât ale spectatorilor, cât şi ale celor de pe scenă implicaţi în mod direct în actul artistic, ne fac să credem că scopul compozitorului a fost atins:  “În cariera mea am parcurs multe partituri generale de operă, dar pot să afirm cu toată convingerea că partitura generală a operei „Oedipe” este cu totul aparte. Există aici o semantică specifică enesciană. Fiecare instrument sau voce sunt conduse cu un lux de amănunte impecabil. Enescu a transmis către realizatori o concepție fermă despre modul în care dorește să i se interpreteze opera. Muzicienii acestei instituții, de pe scenă și din fosă, înțeleg pe deplin mesajul lui Enescu și avem siguranța unei realizări de înalt profesionlism.” - dirijorul Adrian Morar.

De-a lungul existenţei sale, lucrarea a trecut bineînţeles prin mai multe distribuţii, dar şi prin mai multe mâini de regizori. Premiera mondială a operei a avut loc pe data de 13 martie 1936, la Opera din Paris, iar în anul 1958 a avut loc premiera operei în România, în regia lui Jean Rânzescu și sub bagheta lui Constantin Silvestri. Au urmat apoi alte montări ale operei în anii 1991 (Cătălina Buzoianu), 1995 (Andrei Șerban) şi 2003 (Petrică Ionescu).

Montarea în care se desfăşoară actualmente opera a avut premiera la data de 15 septembrie 2011. Regia este semnată de Anda Tăbăcaru Hogea, scenografia Viorica Petrovici, coregrafia Răzvan Mazilu, iar maeştrii de cor sunt Stelian Olariu şi Smaranda Morgovan. Montarea lucrării Oedipe a devenit un adevărat spectacol, poate și datorită faptului că nu este un titlu clasic de operă. Ce face ca acest spectacol să fie unul deosebit? Faptul că toate elementele ce îl compun sunt realizate la modul superlativ. Avem pe de o parte costumele foarte bine alese, foarte important dovedindu-se a fi contrastul dintre acestea: veșmintele albe le poartă tebanii și regii, semnificând puritatea, pacea și liniștea regatului, în timp ce Sfinxul, Tiresias care aduce cu sine întotdeauna vești rele, dar și spiritele malefice sunt îmbrăcați în haine de culoarea roșie care semnifică răul, maleficul. Alte elemente care au reușit să întregească spectacolul într-un mod desăvârșit au fost și coregrafia, decorurile, jocul de lumini și bineînțeles vocile, dar și jocul actoricesc al artiștilor de pe scenă. 

          Din distribuție au făcut parte nume ca: Ștefan Ignat - Oedipe, Tiresias – Horia Sandu, Creon – Lukasz Motkowicz (invitat), Marele Preot – Marius Boloș, Phorbas – Octavian Dumitru (invitat), Laios – Lucian Corchiș, Sfinxul – Andrada Roșu (invitată) sau Meropa –Andreea Iftimescu (invitată).
        Un liant de legătură în regia acestei opere l-a constituit bătrânul Tiresias. Acesta, în ciuda faptului că nu participă la acțiune în fiecare act, își face mereu simțită prezența , astfel că, îl vedem în  plan secund, cum trece prin fața celor antrenați în acțiune în momentul respectiv, aducându-ne aminte parcă de destinul tragic al personajului principal, Oedip.

Punctul culminant al spectacolului a fost cu siguranță desemnat de toți cei aflați în sală ca fiind scena întâlnirii lui Oedip cu Sfinxul, scenă în care un rol foarte important l-au jucat luminile, coregrafia și costumele, toate subordonate unei palete coloristice din nuanțe de roșu aprins, și de văluri de mătase ce încercau să îl ademenească pe Oedip în jocul lor. Din acest moment și până la final acțiunea devine una dramatică și apăsătoare, fapt ce prevestește un final deloc fericit pentru personajul principal. Aici, în actul al III-lea este momentul în care Iocasta, înțelegând că Oedipe este fiul său și ucigașul lui Laios, se sinucide, Oedipe se pedepsește și el, scoțându-și ochii și condamnat la exil, va pleaca din Teba, însoțit de fiica sa, Antigona, iar scena finală se închieie dramatic cu afirmația lui Oedip: „Eu sunt nevinovat! Voința mea n-a fost nicicând în crimele mele! Biruit-am pe zei!”.Un spectacol dramatic, profund, expresiv, într-o montare deosebită, ce merită cu siguranță văzut! 

(Foto: revistatango.ro)