Împreună colorăm Ploieștiul

“Otello” în deschiderea stagiunii la ONB

Cu ocazia celebrării a 200 de ani de la naşterea marelui Giuseppe Verdi (10 octombrie 1813), Opera Naţională din Bucureşti şi-a deschis porţile pentru iubitorii de cultură, invitându-ne să luăm parte la un spectacol plin de iubire, patos, invidii, dramatism, gelozie, şi trădare, într-un cuvânt: Otello.

 Penultima dintre operele compuse de Giuseppe Verdi, după piesa omonimă a lui William Shakespeare, Otello, denumită iniţial Iago datorită complexităţii acestui personaj malefic, a avut premiera mondială la Teatro alla Scala din Milano, în 1887, având un real succes.

În seara de joi, 17 octombrie, am gustat un pic din magia verdiană, într-un decor static, simplist, gri, chiar rece, în care doar personajele au strălucit. La pupitrul orchestrei s-a aflat dirijorul Adrian Morar, care a scos foarte bine în evidenţă melodia verdiană, de o frumuseţe pe alocuri copleşitoare.

Spectacolul a beneficiat de o distribuţie de excepţie, unde am putut vedea caractere şi personalităţi complet diferite, voci puternice, care şi în situaţii de stres, tensiune şi uneori supărare şi-au dus cu îndârjire rolul până la capăt, pe parcursul celor 4 acte, interpreţii făcând dovada unor reale calităţi.

I-am văzut în rolurile principale pe: Marius Vlad Budoiu - invitat (Otello), Iulia Isaev (Desdemona) şi Valentin Vasiliu (Iago). Bineînţeles că nu au fost de neglijat nici celelalte roluri. Ba din contră! Aveam la un moment dat impresia că rolurile secundare se aflau într-o continuă competiţie cu cele principale, atenţia îmi era de multe ori atrasă de forţa lui Liviu Indricău (Cassio), de timbrul lui Andrei Lazăr (Roderigo) sau de vocea dramatică a Soranei Negrea (Emilia). I-am avut în distribuţie şi pe: Mihnea Lamatic (Ludovico) şi Iustinian Zetea (Montano).

 Nu au fost deloc de neglijat rolul lui Cassio, interpretat de Liviu Indricău, care pe mine m-a impresionat prin sunetul curat şi claritatea de nedescris cu care intona fiecare pasaj. L-aş fi văzut cu succes chiar şi în rolul lui Otello, însă spre deosebire de Marius Vlad Budoiu, care s-a dovedit a fi un tenor dramatic de o forţă impresionantă, Liviu Indricău nu dispunea de acel dramatism, vocea sa fiind una încă prea “tânără” pentru dramatismul acelui rol.

Să rămânem tot în acestă zonă, în care am propus o comparaţie între vocile din rolurile principale şi cele din rolurile secundare. Am văzut deasemenea o Emilia (Sorana Negrea) puternică, care se afla la debut, o voce foarte bună, un timbru uşor răguşit, care mergea lejer în zonele grave şi care totuşi reuşea să îşi păstreze acea căldură în glas.

 Desdemona în imaginea Iuliei Isaev a fost una perfectă, care a emanat feminitate şi delicateţe. Aceasta a ştiut cum să coducă melodia verdiană în fraze lungi, arcuite frumos, învăluite într-un lirism deosebit, lucruri posibile datorită vocii suave şi calde a acesteia. Cele mai bune momente ale Desdemonei au fost cu siguranţă cele din primul, dar şi din ultimul act, în care soprana îi murmura tristă Emiliei cântecul salciei.

Aici, chiar de la începutul actului, observăm în partitura verdiană alternanţa Major – Minor, sonoritate ce anunţă parcă sfârşitul tragic al piesei shakespeariene. Aceste sonorităţi nu sunt decât entităţi ce semnifică Binele şi Răul, Iubirea şi Ura. 

Celebra batistă a Desdemonei, cea de la care a şi pornit conflictul întregii poveşti, parcă este personalizată în regia Verei Nemirova, prinde viaţă şi îl tulbură pe Otello. Este un fel de leitmotiv ce apare în ultimele acte numai în forma sa plutitoare, căzând din cer. Pentru a accentua şi mai mult această idee, în scena finală, Desdemona şi Otello, vor muri pe scena plină de batiste.

 “Pentru Iago, glasul de mare robusteţe şi rezonanţe de bronz al baritonului Ştefan Ignat a fost potrivit coloristic”, afirma Costin Popa într-o cronică la câteva zile după premiera operei Otello din cadrul Festivalului “Geroge Enescu”. Ei bine, nu ştiu dacă pot spune acelaşi lucru despre debutul lui Valentin Vasiliu în rolul lui Iago din acea seară. Baritonul a avut de conturat un personaj dificil, masiv. O voce cu o sonoritate uşor înfundată, o voce care la început părea a fi destul de penetrantă şi de puternică, un personaj ce avea până la urmă un rol principal, poate chiar peste rolul lui Otello, s-a dovedit a fi puţin şters şi retras, uneori mult prea la locul lui pentru o personalitate malefică ca cea a lui Iago. 

Personajul principal , Otello, interpretat de tenorul Marius Vlad Budoiu, a fost unul cu siguranţă fascinant şi demn de respect!

Acesta ne-a arătat stilul cameleonic de care poate da dovadă vocea sa. Astfel, a trecut de la pasaje pline de lirism, de fineţe, în nuanţe de piano şi chiar pianissimo (duetele cu Desdemona din primul act) la momentele tulburătoare pline de neîncredere, de gelozie, de ură, în care îi auzim pregnanţa, dramatismul şi forţa vocii (ultimele 2 acte, dialogurile cu Iago).

Vocile soliştilor s-au încadrat foarte bine în acţiunea operei, dar ţin să menţionez şi corul, pregătit de maestrul Stelian Olariu, care a dat dovadă de o pregătire temeinică atât în privinţa interpretării, cât şi în privinţa mișcării scenice.

S-au observat unele mici decalaje între orchestră şi solişti în actul I, care însă au fost repede trecute cu vederea la apariţia Desdemonei (într-o frumoasă rochiealbă), care, alături de soţul ei aprindea în mijlocul scenei flacăra ce simboliza triumful în război dar şi în iubire.

Acum să ne îndreptăm către partea interesantă şi savuroasă a spectacolului. Scenografia a fost asigurată de Viorica Petrovici, care declara într-un interviu: „Costumele sunt contemporane, cu trimiteri spre diferite zone geografice. Nu am dorit să creez o lume artificială, ci o lume care există şi trăieşte şi astăzi” (www.adevărul.ro). Nu pot să spun că am fost pe deplin fascinată de gecile de jeans prespălat, de imaginea lui Otello îmbrăcat în cămaşă, vestă de piele şi încălţat în bocanci, dar uneori prefer să le văd pe acestea, în locul costumelor şi rochiilor de epocă care deabia îi lasă pe solişti să se mişte.

Ei bine, scenografia, în colaborare cu regia, au dus la un rezultat mai mult decât interesant. „Găselniţele” Verei Nemirova în ceea ce priveşte partea de regie au stârnit în sala atât râsete, cât şi laude. Însă toate au fost acceptate într-un final şi ridicate la rangul de formidabil. O viziune modernă a piesei, un aer proaspăt adus scenografiei, au fost după părerea mea foarte bine venite.  

Dar asta nu înseamnă că nu am găsit regiei şi minusuri. De mare efect a fost cortina care cădea la începutul spectacolului, nu am înţeles însă locul ei pe scenă, acea pată enervantă de culoare roşie care a rămas neclintită până la sfârşitul duetului Desdemonei cu Otello, ea urmând a fi scosă pe parcursul actului I. De asemenea, mi s-a părut comic faptul că intrarea lui Otello în scenă a fost scoasă total din context şi dusă undeva în lojă, sau aprinderea luminilor în momentul în care Iago îşi cânta malefic aria, fapt care, pe mine cel puţin, m-a distras complet de la acţiunea operei. 

Dar să continuăm...! În timp ce bătăile cu sticle, jocul copiilor cu avioanele de hârtie şi scena de “viol” făcuseră deliciul spectatorilor aflaţi în sală, eu rămăsesem cu gândul la ploaia de batiste din actul al III-lea, scenă care făcea dovada nebuniei lui Otello şi care prevedea finalul tragic al acestuia. A fost un moment tensionat şi emoţionant, integrat foarte bine în acţiunea operei.

Mulţi l-au considerat un minus, însă eu îl trec la plusuri ale regiei, apariţia lui Iago la sfârşitul actului 4 în aceeaşi lojă în care a apărut Otello. Acest gest simboliza faptul că Iago a reuşit să îl învingă pe eroul principal, iar acum stătea neclintit în lojă, - în acelaşi loc în care la început Otello apăruse învingător alături de soldaţii săi – privind ultimele clipe de nebunie şi furie ale acestuia. (Foto: Laurențiu Ilie)

Toată această punere în scenă modernă, contemporană, a deranjat probabil pe mulţi împătimiţi ai operei. Eu însă mă declar mulţumită. Pentru prima oară nu mai eram atentă decorul încărcat sau la corsetele şi pălăriile doamnelor, ci aveam în prim plan muzica şi acţiunea operei, iar acesta ar trebui să fie un plus, nu? Aşadar, per total, a fost un spectacol interesant, demn de o deschidere de stagiune şi de aplauzele noastre. Felicitări!