Mici artiști pe scena Filarmonicii "Paul Constantinescu" Ploiești

Richard Clayderman
în concert la Sala Palatului

De când se tot perindă pe scenele noastre în ultima vreme tot felul de “vedetisme” ale muzicii, nu m-a mirat când am văzut trecut numele pianistului Richard Clayderman pe un afiş.

De ce “vedetisme”? Este un termen des utilizat de critici, dar şi de oameni în general pentru a descrie această clasă de vedete care au în vedere în primul rând abordarea unor lucrări deja cunoscute şi accesibilitatea la publicul de toate vârstele.

Dar cine îi poate învinui pe cei ca Richard Clayderman, sau André Rieu, oameni care în locul unei cariere de solist de muzică clasică au ales să îşi câştige existenţa prin orchestrarea şi interpretarea melodiilor comerciale, intrând astfel mult mai uşor la inima oamenilor simpli, care mai degrabă apreciază un “Love story” decât un Preludiu şi o fugă de Bach. 

Unii îl consideră pe Clayderman un zeu al pianului, alţii doar o altă vedetă, cine este de fapt acest Richard Clayderman?

Supranumit "Prince of Romance", Richard Clayderman este singurul artist francez cu discuri care se vând şi astăzi (palmares: 70 milioane de copii în peste 57 de ţări). Susţine aproape 200 de concerte anual, în săli arhipline. Clayderman este un colecţionar de trofee, fiind deţinătorul a peste 267 discuri de aur şi 70 discuri de platină. (eventim.ro)

Ei bine, mare mi-a fost mirarea când, cu două zile înaintea concertului lui Clayderman, am primit un telefon prin care prietena mea mă anunţa că nu mai poate merge din cauza unei probleme la locul de muncă şi m-a invitat pe mine.

Cum puteam să refuz? Am acceptat, ba chiar acesta era şi şansa de a dezminţi sau de a confirma zvonurile cu privire la Richard Clayderman.          

Aşadar, în seara de joi 21 martie, mă aflam la Sala Palatului unde avem să îmi dau mie însămi un verdict cu privire la acest domn Clayderman, care, după spusele presei, ar fi devenit cel mai popular artist din ultimele decenii.

Cu o sală plină până la refuz, seara a început cu un scurt concert susţinut de Hypnotique, (trupă formată din 4 fete) singura trupă de electric violin din Europa. Hypnotique s-a regăsit şi în a doua parte a serii în orchestra care l-a acompaniat pe Richard Clayderman pe scenă.

După acest moment muzical oferit de trupa Hypnotique, am vizionat un scurt film de prezentare despre pianist, după care Richard Clayderman şi-a făcut apariţia pe scenă în aplauzele frenetice ale publicului. Pe scenă, alături de artist, s-au aflat şi membrii Cameratei Regale şi percuţionistul Daniel Ciampolini, care a oferit momente spectaculoase alături de solist.

Încă de la începutul concertului artistul a interpretat cea mai cunoscută şi iubită piesă a sa “Ballade pour Adeline“, moment la sfârşitul căruia Clayderman a oferit celor din public partiturile pieselor sale. 

Din peste 2 ore de muzică, amintesc melodii precum “You raise me up”, “Claro de luna”, “West Side Story”, “Chariots of Fire”, “Where Do I Begin” (tema din “Love Story”), “Spartacus: Adagio of Spartacus and Phrygia”, “Dolannes Melody” sau “Lady Di”, toate acestea integrate într-un adevărat spectacol de lumini şi imagini.

Ce am apreciat la el? Sensibilitatea, grija pentru sunet, pentru nuanţă şi uneori chiar profunzimea cu care gândea şi interpreta piesele ce erau deja ştiute de publicul întreg, ar fi putut să le cânte pur şi simplu, ei bine nu a facut-o.

Aşadar, care-i concluzia? Da, Richard Clayderman este într-adevăr o personalitate a muzicii, dar a muzicii comerciale, de ambient. Nu îl putem pune pe acceaşi treaptă cu un Evgheni Kissin sau Krystian Zimerman, dar se pare că el chiar este un semizeu al pianului pentru un public ce nu este de specialitate, sau care nu se vrea a fi de specialitate când vine vorba de concertele lui Clayderman.

Piesele sunt unele simple din punct de vedere armonic, sunt comerciale, orchestrate într-o manieră foarte plăcută, dar în nici un caz nu vorbim aici de o tehnică bună sau virtuozitate, poate eventual de un tuşeu plăcut şi rafinament, dar atât şi nimic mai mult. Sau da, poate ar mai trebui adăugat ceva: şarmul franţuzesc, şi chimia dintre el şi public (mai ales dintre el şi doamne).

Seara a fost una plăcută, de relaxare, o seară, în care mintea mea pot spune că s-a răsfăţat. Aici nu a mai contat tehnica, partitura abordată, uneori nici sunetul. Tot ce a contat în acea seară a fost show-ul, atmosfera per ansamblu, care de ce să nu recunosc au fost foarte bine realizate.

Aşteptăm acum cu nerăbdare următorul concert, cel al lui Andrea Bocelli, nume ce se află deja pe buzele tuturor. Alt concert, altă agitaţie, alt verdict de dat. (Foto: Paul Voicu).

 Foto: www.iconcert.ro