Împreună colorăm Ploieștiul

Acorduri bartokiene

        Concertul Orchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu din data de 30 noiembrie a fost un adevărat eveniment muzical, fapt datorat prezenţei Mihaelei Martin pe scena Ateneului, care a interpretat într-un mod fabulos Concertul nr. 2 pentru vioară şi orchestră de Béla Bartók. În program s-a mai aflat şi Simfonia nr. 2 în re major, op. 73 de Johannes Brahms, orchestra fiind condusă de maestrul Christian Badea.

Momentul cel mai aşteptat al serii şi pentru care sala mare a Ateneului s-a dovedit a fi neîncăpătoare, l-a reprezentat, aşa cum spuneam, prezenţa violonistei Mihaela Martin. Desigur că nu a fost acesta singurul motiv, un altul foarte întemeiat a fost concertul de Bartok, unul deloc uşor, cu sonorităţi mai moderne şi deci mai puţin plăcute de urechile melomanilor noştrii atât de “clasicizaţi” şi ”romantizaţi”. Dar chiar şi o lucrare de acest fel poate ajunge la suflet, dacă este interpretată aşa cum trebuie.

Am văzut pe scenă un muzician complex, cu o tehnică instrumentală de mare virtuozitate şi cu o mare capacitate expresivă.

 Lucrarea este alcătuită din trei părţi, având tradiţionala succesiune repede-lent-repede. Este un concert foarte dificil din punct de vedere tehnic, atât în ceea ce priveşte partitura solisitică, cât şi cea orchestrală. Rolul solistei devine unul şi mai greu atunci când vorbim de astfel de lucrări bartokiene, în care se lucrează des cu microtonii.

Si rolul dirijorului este unul important când vorbim de o asemenea partitură. Christian Badea a urmărit toate intenţiile solistei, orchestra având cu adevărat un rol de acompaniament.

Discursul muzical solicita dese schimbări de tempo, ceea ce presupunea o colaborare solist-dirijor-orchestră foarte bună şi promptă, lucru care de altfel s-a şi întâmplat.

Dozajele au fost şi ele cele care trebuiau, dirijorul respectând întru totul nuanţele pe care violonista le sugera prin solistica sa, iar în acest fel totul a fost omogen.   

            Prestaţia Mihaelei Martin a fost răsplătită îndelung, aplauzele şi ovaţiile publicului chemând-o din nou la scenă pentru a ne acorda un bis, ce a constat într-un fragment din Partita a III-a în mi major pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach.

A urmat Simfonia nr. 2 în re major, op. 73 de Johannes Brahms. Aici, pe lângă faptul că sala a rămas pe jumătate goală, am fost dezamăgită să observ multe lucruri - unele de amănunt ce-i drept - care au ştirbit pe alocuri frumuseţea acestei simfonii.

Totusi,ca fapt pozitiv am observat o dorinţă a orchestrei de a participa mai mult la conducerea liniilor melodice, atât din punct de vedere al dinamicii, cât şi din punctul de vedere al intensităţilor, dorinţă ce le era de multe ori refuzată şi ţinută în frâu de gesturile categorice ale dirijorului. Ciudat, pentru că de obicei asistam la concerte în care dirijorul încerca să îi convingă pe cei din orchestră să participe afectiv şi sonor mai mult, încerca să îi facă mai activi, mai atenţi.

Dar un alt lucru deranjant l-a consituit de multe ori desincronizarea oboiului cu orchestra, în momentul în care acesta avea o temă, sau un discurs muzical important care trebuia scos în evidenţă. Nu a fost o seară favorabilă nici pentru cei din partida viorilor, care de multe ori intrau târziu faţă de tactul dirijorului şi de aici, multe desincronizări.