Popasuri enesciene - ediţia a II-a

                    Era o seara friguroasă de 8 octombrie, când am ajuns în jurul orelor 19 în Aula Palatului Cantacuzino; am rămas plăcut surprinsă de atmosfera ce o degaja şi de publicul variat pe care l-am gasit. Se anunţa încă o seară ce avea să  îi fie dedicată maestrului George Enescu. Acest concert a reprezentat ,în fapt,  începutul unei frumoase colaborări între diferite instituţii, printre care amintim: Centrul de Excelenţă al Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti, Romanian Music Society in Japan şi gazda serii Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România. Acestea vor să ofere tinerilor interpreţi ocazia să împărtăşească harul lor muzical pe scenele din ţară, cât şi ocazia de a face schimburi culturale de experienţă.

             Momentul principal al serii a fost fără îndoială susţinut de Maria Hara, câştigătoarea Marelui Premiu la Concursul ‚‚România’’ organizat la Tokyo ,Japonia în anul 2009. În deschidere tânăra a interpretat cu măestrie ‚‚Lăutarul’’ din suita ‚‚Impresii din copilărie’’semnată George Enescu.

             Curios este faptul că cei de peste hotare sunt uneori mai interesaţi de lucrările româneşti mai mult decât o facem noi, românii. Aici este vorba, bineînţeles, şi de o propagandă muzicală; ţări precum Germania, Franţa, Italia chiar şi cele estice  au dorit întotdeauna să îşi facă cunoscuţi artiştii lumii întregi. Multe din numele compozitorilor români, în schimb, au ajuns pe buzele străinilor dintr-o întâmplare, şi totuşi lucrările acestora sunt interpretate necontenit.

             Revenind la seara respectivă, în continuarea programului am putut observa plăcerea ce se putea citi pe feţele celor 2 cântăreţe (Valentina Naforniţă – soprană ; Andreea Iftimescu – mezzo-soprană) în momentul în care datorită acusticii foarte bune a sălii, vocile lor primeau parcă şi mai multă forţă, expresivitate şi lirism în interpretare. Cele 2 fete au cântat arii aparţinând compozitorilor: Giacomo Puccini (aria Musetti “Quando me’n vo” din opera Boema; aria Laurettei „O mio babbino caro”din opera Gianni Schicchi), şi Camille Saint-Saëns (aria Dalilei „Mon coeur s’ouvre a ta voix” din opera Samson ;i Dalila ) şi un lied semnat George Enescu - „Du conflict en douleur”. N-am putut să nu observ eleganţa şi rafinamentul de care au dat dovadă cele 2 tinere, ambele datorate ţinutelor bine alese dar şi atitudinii impunătoare şi pasiunii cu care şi-au dus până la capăt piesele.   

             Un moment de echilibru între momentele de virtuozitate menţionate mai sus, a fost reprezentat de violoncelistul de numai 16 ani, Ştefan Cazacu, câştigător a numeroase concursuri,  membru al cvartetului Violoncellissimo Jr. şi al Orchestrei Naţionale de Tineret, în prezent elev al liceului “George Enescu” din Bucureşti.  În interpretarea sa am putut asculta 2 piese total diferite din punct de vedere stilistic şi caracterologic. Prima dintre ele intitulează Vocaliza, este scrisă de Serghei Rahmaninov, şi se impune ca o lucrare calmă, menită să aducă un moment de pace în sufletele auditorilor. Lucrarea ce îi vine în completare, are însă un caracter total diferit, fiind una energică, plină de viaţă şi entuziasm, este vorba despre Poloneza pentru violoncel şi pian de David Popper.

             Ţin să amintesc faptul că toate piesele din acea seară care au necesitat acompaniament,  au fost susţinute la pian de către Eliodora Falan, laureată a numeroase concursuri de renume precum: “G. Enescu”, “Ctin. Drăgan”, “Pro Piano” sau “Paul Constantinescu”.

             În încheierea concertului, publicul a audiat-o pentru a doua oară pe Maria Hara interpretând acum, Sonata pentru vioară şi pian de Francis Poulenc. De această dată, interpreta a susţinut un moment mai amplu, ea executând toate cele trei părţi ale sonatei. Atunci am avut neplăcerea să observ că publicul, fie el cunoscător de muzică sau nu, nu s-a familiarizat încă cu succesiunea a mai multor părţi din cadrul unei lucrări. Astfel, am avut parte pe lângă aplauzele cuvenite şi de unele nedorite. Foarte neplăcut.

             În ciuda acestor mici amănunte, care însă uneori sunt esenţiale în desfăşurarea unui concert, seara a fost una frumoasă şi a mulţumit pe toţi auditorii. Am constatat după terminarea concertului, că unii oameni în loc să se bucure de prezent, de ceea ce vedeau, de ceea ce ascultaseră, de locul în care se aflau, ei încă purtau pe feţele mohorâte grija zilei de mâine şi problemele cotidiene cu care aveau să se înfrunte imediat ce ajungeau acasă. Parcă le puteam citi gadurile: Oare cât este ceasul? Oare mai durează? Oare ajung acasă la timp pentru a rezolva acea problemă ? Din păcate şi eu mă confruntam cu aceleaşi întrebări.

Soluţia? Nu ştiu să v-o spun. Poate că ar trebui din când în când să ne ocupăm şi de liniştea noastră interioară şi să frecventăm mai des sălile de concerte, deoarece acolo este într-adevăr locul în care, fie şi pentru un moment, uiţi de tot ce te înconjoară şi nu faci decât să asculţi Muzica.